Încă înainte ca președintele Klaus Iohannis să-i lanseze un apel lui Joe Biden, cerându-i ca NATO să desfășoare mai multe trupe în România și în estul Europei, pentru a apăra regiunea de Rusia, Uniunea Europeană a aprobat, joia trecută, 6 mai, principiul unei forțe rapide de 5.000 de oameni, gata să se desfășoare în foarte puțin timp, fără a se mai lovi de impedimente birocratice sau de probleme de infrastructură. Un alt element nou este participarea Statelor Unite, Canadei și Norvegiei, țări membre ale NATO, la această viitoare forță comună.
Decizia a fost luată de miniștrii europeni ai apărării, care s-au întâlnit pentru prima dată în persoană, la Bruxelles, după mai bine de un an. SUA, Canada și Norvegia vor putea participa astfel la proiectul de 1,7 miliarde de euro lansat de UE pentru a îmbunătăți mobilitatea trupelor pe continent.
Șeful diplomației europene, Josep Borrell, a spus că admiterea celor trei țări aliate în proiect va întări securitatea Uniunii Europene. Borrell consideră că experiența, tehnologia și capacitățile SUA, Canadei și Norvegiei „vor contribui la proiect și, prin urmare, vor îmbunătăți mobilitatea militară în interiorul și în afara UE”.
Acesta este doar unul dintre cele 46 de proiecte comunitare lansate încă din 2018 pentru dezvoltarea cooperării și coordonării între armatele europene. E pentru prima dată că UE permite participarea unor țări terțe la o asemenea colaborare militară. Și, deși proiectul se referă la un domeniu precum mobilitatea, mai mult legat de infrastructuri decât de armament, Bruxelles apreciază importanța simbolică a faptului că UE este dispusă să colaboreze cu țări terțe și, în special, cu cei trei membri non-europeni ai NATO.
NATO a insistat de ani de zile asupra necesității de a adapta infrastructura de transport de pe continent, pentru a facilita circulația materialului militar greu prin Europa. Posibila intrare a unor terțe țări în proiectele militare ale așa-numitei Cooperări Structurale Permanente (sau Pesco, conform siglei în engleză) a făcut obiectul multor controverse în ultimii ani. Cele 25 de țări din UE care participă la Pesco n-au fost cu toate de acord cu privire la cooperarea sau nu SUA, dat fiind că unul dintre obiectivele proiectelor europene este tocmai reducerea dependenței transatlantice, de SUA, sau de Marea Britanie, mai ales că aceasta din urmă a părăsit clubul european.
Conflictul a fost rezolvat în noiembrie 2020, odată cu acordul care a fixat condițiile pentru acceptarea cooperării cu țările extracomunitare. Aceste condiții cer ca membrii potențiali să fie de acord să nu restricționeze utilizarea capacităților dezvoltate în comun și să împărtășească valorile UE. Consiliul Miniștrilor Apărării a ajuns astfel, săptămâna trecută, la concluzia că SUA, Canada și Norvegia îndeplinesc toate aceste condiții în cazul acesta precis al mobilității militare.
Deschiderea proiectului către SUA, Canada și Norvegia va putea, în teorie, să faciliteze încorporarea acestor țări și în alte proiecte Pesco. Însă participarea din afara UE pare mult mai controversată și mai complicată atunci când se ajunge la dezvoltarea capabilităților în domeniul armamentului, atât datorită naturii sensibile a temei securitare, cât și datorită implicațiilor finanțării europene.
UE a creat un fond de apărare, dotat cu 8.000 de milioane de euro, pentru finanțarea proiectelor militare comune...
UE tocmai a creat un fond european de apărare, dotat cu 8.000 de milioane de euro, pentru finanțarea proiectelor militare dezvoltate în comun de cel puțin trei parteneri comunitari. O astfel de finanțare poate contribui la inițiativele Pesco. Și, deși reglementările fondului nu exclud participarea companiilor din țări terțe, el stabilește condiții foarte stricte, tocmai pentru a restricționa cât mai mult această posibilitate.
Pe de altă parte, în cazul mobilității militare, Josep Borrell a reamintit că necesitatea îmbunătățirii acesteia pe Vechiul Continent „este un domeniu prioritar și de interes comun în relațiile noastre transatlantice”. În afară de adaptarea infrastructurilor, UE a promovat, de asemenea, în ultimii ani, o armonizare a procedurilor administrative sau vamale care trebuie finalizate pentru transferul transfrontalier de material militar.
UE și NATO sunt de acord că atât deficiențele de infrastructură, cât și barierele administrative complică în prezent desfășurarea de exerciții militare pe teritoriul comunitar. Începând cu anii 1990, din momentul încheierii Războiului Rece, marile rețele transeuropene rutiere sau feroviare între țări au fost construite cu un scop pur civil, neluându-se în considerare posibilele nevoi ale unei mobilizări militare pentru a face față unei crize undeva pe continent. Unele dintre infrastructurile construite în ultimele decenii nu sunt de altfel deloc adecvate pentru a rezista la trecerea unui material extrem de greu, cum e cel militar.
