Linkuri accesibilitate

Ulianov devine Lenin


Marius Stan blog image

„Bolșevismul, doctrina revoluționară a partidului care a preluat puterea pe 24–25 octombrie 1917, și-a datorat existența lui Vladimir Ilici Ulianov, care și-a luat numele de Lenin.” Așa își începe Leonard Schapiro lucrarea clasică intitulată The Russian Revolutions of 1917: The Origins of Modern Communism.

Această frază este la fel de succintă și revelatoare precum primele propoziții ale lui Leszek Kołakowski din Principalele curente ale marxismului: „Karl Marx a fost un filosof german. Enunțul acesta nu se spune cine știe ce mare lucru, și totuși nu este nici atât de banal cum poate să pară la prima vedere. Așa cum poate vă amintiți, Jules Michelet obișnuia să-și deschidă cursul de istorie a Marii Britanii prin cuvintele: «Domnilor, Anglia este o insulă». Este o mare diferență între a ști pur și simplu că Anglia e o insulă și a interpreta istoria în lumina acestui fapt, care astfel capătă o semnificație aparte”. Așadar, faptul că Lenin a fost un marxist rus are o însemnătate egală cu faptul că Marx a fost un filosof german.

Din ce (de)vine Ulianov? Fratele mai în vârstă al lui Vladimir, Aleksandr Ilici Ulianov, fusese condamnat la moarte și spânzurat în 1887 pentru a fi participat la un complot menit să ducă la asasinarea țarului Alexandru al III-lea. Fusese unul din liderii mișcării „Pervomartovți”, o grupare teroristă secretă de cinci membri, probabil printre puținele din epoca respectivă care promovau violența. Vestea uciderii lui Aleksandr a căzut ca un trăsnet peste familia Ulianov.

Vladimir a studiat foarte atent această organizație, al cărei program își descria membrii drept „socialiști”. Și pentru că orice activitate educațională era imposibilă în Rusia acelor timpuri, singura cale de acțiune rămânea cea politică, sau, cu alte cuvinte, a actelor teroriste. În fapt, o viziune eroică dispusă la sacrificiu de sine. Așa ajunge adolescentul de nici optsprezece ani Vladimir Ilici, retras în casa de la țară a bunicului matern, să ia contact cu literatura rusă radicală de secol XIX.

În toamna aceluiași an, 1887, se înscrie la universitatea din Kazan, dar este exmatriculat în urma unei arestări survenite după o acțiune la care participase alături de anturajul grupului terorist amintit. Se mai știe apoi că Cernîșevski a jucat un rol imens în formarea tânărului Vladimir, mai ales prin Ce-i de făcut?. Dar același Nikolai Gavrilovici avusese un efect similar și asupra defunctului Aleksandr, precum și asupra unei întregi generații de revoluționari. Pe Cernîșevski îl admiraseră însă nu doar acești tineri revoluționari ruși, ci chiar Marx însuși.

De la Piotr Tkaciov (1844–1886) au preluat apoi disciplina și organizarea, precum și principiile măsurilor radicale întru acapararea puterii în numele „poporului”. Când în toamna lui 1888 i se permite să se întoarcă în Kazan, deși nu la universitate, Vladimir Ulianov citește și primul volum al Capitalului. A continuat să frecventeze cercuri revoluționare, iar după mutarea familiei în Samara, în 1889, s-a dedicat frenetic însușirii tezelor marxiste. Așa cum sugerează și Leonard Schapiro, Vladimir Ulianov s-a distins de alți adepți ai lui Marx printr-o imensă dedicație față de cauza revoluționară, conștientizarea faptului că „opera teroristă” începută de fratele său nu poate fi dusă la capăt într-un stat pregnant polițienesc precum cel țarist, dar și convingerea că succesul activității sale revoluționare stă în organizarea temeinică a partidului. A devenit foarte rapid liderul marxiștilor din Samara, s-a informat asiduu asupra operei lui Gheorghi Plehanov (ai cărui marxiști proliferau în acea perioadă la Geneva), dar și, așa cum subliniam, asupra literaturii radicale ruse din secolul al XIX-lea.

Nu voi insista aici și acum asupra cronologiei acțiunilor sale până la debutul Marii Revoluții—sunt detalii cunoscute, sau cel puțin ușor de identificat din nenumăratele surse disponibile. Voi insista însă acum, când se împlinesc 150 de ani de la nașterea părintelui revoluției bolșevice, asupra formei mentale a liderului ei și asupra determinantului unei întregi generații.

Întrebarea care se poate pune—într-o formă sau alta—ar fi următoarea: dacă trecutul este un cimitir de erori și iluzii, este atunci de conceput un spirit intelectual, dincolo de capcanele ideologiei și utopiei, ale dogmei și revoluției? Ne aflăm, de fapt, în plină spirală—poate veche de când lumea—a cuplului pasiune-rațiune.

În 1918, Lenin însuși mărturisea că „nu știm ce va fi socialismul”, că „nu-l putem contura în formele sale finale”, răspunzând astfel unor obiecții venite dinspre Buharin. Revoluția sosise așadar, la 1917, dar revoluționarii (neutopici) nu aveau vreo concepție clară ori consistentă despre cum ar trebui construită noua societate, sau, și mai profund, de ce anume? Certitudinea era dată, pur și simplu, de convingerea că vechea ordine trebuie distrusă. Spunea același Lenin: „Adevăratele mari revoluții se nasc din contradicțiile dintre vechi, dintre ceea ce este îndreptat spre analiza trecutului, și năzuința abstractă spre nou, care trebuie să fie atât de nouă încât să nu mai rămână nicio particulă din ceea ce este vechi... Ceea ce este vechi este distrus pentru că merită să fie distrus; a fost transformat într-un morman de ruine așa cum trebuia să fie.”

Abia înainte să moară, Lenin a spus, cu oarece amărăciune: „Am devenit o utopie birocratică!” Aici se află de fapt cheia eșecului revoluționar bolșevic: la rigoare, este vorba despre cum anume dorește cineva să arate acest viitor și nu despre știința acestei proiecții. Linia de tensiune dintre „a vrea” și „a ști” este minunat surprinsă și de Martin Buber atunci când spune că „această voință conștientă influențează în sine ceea ce se vrea a fi...” Sau, din alt unghi, „viitorul este un vacuum primejdios dacă prezentul nu îi oferă un substrat marcat de imagini umane și inspirate de frumusețe și excelență” (Melvin Lasky). Visul devine dogmă. Temerile devin fanatism. Ideile devin semnalul pentru acțiuni extreme. Ajungem să arătăm cu toții asemeni descrierii lui Camus din Omul revoltat, „pierduți în singurătate, cu arma în mâini și un nod în gât”...

În Scrisori către Kugelmann, Marx spunea că rușii aleargă mereu după cele mai extreme idei pe care le are de oferit Occidentul. Așadar, Ulianov devine Lenin pentru că este un marxist rus și nu unul polono-german precum, să zicem, Rosa Luxemburg. Iar asta face toată diferența. Determinarea neoiacobină a bolșevismului se naște din acest algoritm al evidențelor...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG