La mai puțin de o lună după ce-i uram lui Ion Druță, de ziua nașterii (tocmai împlinise, pe 3 septembrie, venerabila vârstă de 95 de ani), „La mulți cititori, Maestre!”, iată-mă căutându-mi cuvintele prin care să-mi iau/să ne luăm rămas-bun de la cel care a dat literaturii noastre Frunze de dor (1957), Povara bunătății noastre (1963, 1968), Clopotnița (1972), Biserica albă (1983), mai multe volume de proză scurtă (renumitele Sania, Ultima lună de toamnă ș.a.), câteva piese care se joacă până-n ziua de azi, iar în ultimii ani, și niște volume de memorii ce nu pot fi trecute cu vederea, Căsuța de la Răscruce (2018), Despărțirea apelor (2020), care trebuie însă citite cu ochi critic. O longevitate excepțională (ca la patriarhii vetero-testamentari!), conjugată cu o forță de muncă ieșită din comun, au făcut din Ion Druță scriitorul basarabean cel mai important, dacă nu chiar cvasi-total, din ultimii 70 de ani (debutează în 1953, cu volumul de schițe și nuvele La noi în sat), recunoscut de congenerii săi drept Primus inter pares (la rândul lui, scriitorul stabilit la Moscova în îndepărtatul 1969 are prea puține cuvinte de apreciere pentru confrații de condei, singura excepție notorie fiind Andrei Lupan), idolatrizat de mulțimi până prin anii Perestroikăi, apoi luam la refec (& expediindu-i-se prin poștă volumele, cumpărate cu doar câțiva ani înainte cu mare entuziasm), după ce „s-a dat jos din căruța națiunii” pentru a îmbrățișa un moldovenism de sorginte pravoslavnică etc., etc. Adevărate Montagnes russes (rușii ar zice: Американские горки), sinusoida traiectoriei destinului său – plecat în 1969, în chip de dizident, într-un fel de exil la Moscova, de răul lui Ivan Bodiul & al autorităților comuniste din RSS Moldovenească, în anii ’90 se aruncă în brațele agrarienilor, apoi în ale președintelui Vladimir Voronin, iar în desele sale reveniri la baștină din ultimele două-trei decenii n-a căutat să-și revadă confrații (Vladimir Beșleagă, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi ș.a.), ci s-a întreținut cu tot felul de nomina odiosa care-au făcut carieră încă pe timpul gloriosului realism socialist. Al cui este, așadar, scriitorul poporului Ion Druță? Întrebarea poate fi reformulată astfel: cine a fost, de fapt, Ion Druță?
Negreșit, o conștiință – asta, până la a se da în credință, asumându-și și rol de profet (Ora Jertfirii, 1998; Apostolul Pavel, epopee creștină în două acte, 1999); în mod cert, un făuritor de limbă (până la Povara bunătății noastre) – după care, odată stabilit la Moscova, și-a scris opera în rusește, traducându-și singur cărțile, ceea ce se simte deja în Clopotnița (Запах спелой айвы în rusă); fără doar și poate, un om al pământului său, din care au răsărit Frunze de dor și Toiagul păstoriei – doar că de la un moment încolo acesta a început să aducă tot mai mult cu Pământul Făgăduit; indiscutabil, un om al timpului său – chiar înaintea timpului, în anii ’60-’70, pe val în ’88-’89, ca apoi să facă un pas (muuuuuult) înapoi, spre un trecut biblic, după modelul căruia ar fi vrut să facă să funcționeze societatea moldovenească în plin secol XXI; nu în ultimul rând, un creator ce s-a văzut subminat de un ideolog (al creștinismului pravoslavnic), de unde și discursul său misionar din ultimele două decenii. Nimeni și nimic nu pot afecta însă paginile de aur ale lui Ion Druță, îngăduie-mi-se să citez, pe final, din Prefața „Iarna amintirilor” la de-a cincea ediție a romanului Povara bunătății noastre:
„Dezgheţ, îngheţ și iar dezgheţ. Fiece perioadă își avea posibilităţile sale de exprimare, fiece editură își avea redactorii săi, șefi cu foarfece prin buzunare, cenzori la care nu se putea ajunge.
Tocmai pentru asta, romanul a fost deseori în centrul bătăliilor politice, fiind criticat vehement, condamnat la plenarele de partid și retras de prin biblioteci. Însuși autorul ani întregi oscila de la un erou naţional pînă la un dușman de clasă, de la un scriitor al poporului pînă la un trădător de neam.
A scrie înseamnă a da viaţă, și eu m-am simţit deseori oarecum vinovat faţă de Onache Cărăbuș, faţă de Ciutura, faţă de Cîmpia Sorocii. Firește, fiecare face doar atît cît poate – creatorul însă e obligat de soartă să facă ceva mai mult. Sentimentul de vinovăţie mă urmărea ca un blestem, drept care visul meu de ani de zile era să-mi aleg o iarnă, pentru că iarna învie amintirile în mod deosebit, să mă așez la masa de scris și, de la prima zăpadă pînă la apele de primăvară, încetișor, pagină cu pagină, rînd cu rînd, bob cu bob, să mai văd o dată ce-a fost acolo în Ciutura ceea. Să mai culeg o dată viaţa lui Onache Cărăbuș, zi cu zi și an cu an, să mai trec o dată prin Cîmpia Sorocii, astfel ca să pot lăsa cititorului această carte eliberată de febra prigonirilor și defăimărilor organizate prin care dat i-a fost să treacă.
Slavă Domnului, am ajuns și la iarna mult visată. De prin postul Crăciunului, cum a căzut prima zăpadă aici, la Moscova, și pînă acum, în ajunul Învierii, cînd a început a se desprimăvăra, am fost împreună cu toţi ai mei – cu Onache Cărăbuș, cu Ciutura, cu Cîmpia Sorocii. Și-a fost o iarnă lungă, grea, apăsătoare, cu zăpezi cît casa, numai bună pentru a te retrage în lumea celor demult trecute.
Astfel, pot zice că a fost și una din cele mai binecuvîntate, una din cele mai luminoase ierni în viaţa mea. Deie Domnul să ajungă lumina și binecuvîntarea acestei ierni și la mult încercatul, mult răbdătorul meu cititor.”
Amintire luminoasă, Maestre Ion Druță!
