Filosoful american George Santayana (n. 16 decembrie 1863–d. 26 septembrie 1952), a cărui reputație a trecut printr-o temporară eclipsă în cele trei decenii de după moartea sa, pare să-și fi recâștigat astăzi locul printre cei mai importanți filosofi ai secolului XX. „Cine nu-și amintește trecutul este condamnat să-l repete” a devenit una din butadele frecvent auzite.
În pofida unei binemeritate faime de om de litere, Santayana va fi reamintit mereu, așa cum și-ar fi dorit el însuși, ca filosof. Și nu pentru că studiile sale mai stricte și teoretice ar umbri cumva din celelalte scrieri, ci pentru că realizările lui ca poet și romancier, observator al vieții moderne și critic literar, sunt toate mânate de același spirit filosofic. Într-adevăr, cam tot ce-a atins Santayana pare să se fi transformat în filosofie...
Jorge Agustín Nicolás Ruiz de Santayana y Borrás s-a născut în 1863, la Madrid, din părinți spanioli. Și-a păstrat cetățenia spaniolă toată viața, deși a trebuit să se mute cu ai lui în Statele Unite la vârsta de 9 ani. S-a educat în Boston, alături de copiii mamei din prima căsătorie. Señora de Santayana, fiica unui oficial din eșaloanele de mijloc ale vieții imperiale spaniole în Filipine și văduva lui George Sturgis, membru al unei proeminente familii bostoniene de comercianți, îi promisese defunctului soț, pe patul de moarte, să-i educe copiii în Boston. Josefina Borrás, pe numele ei de fată, și-a ținut promisiunea, deși acest lucru a dus până la urmă la separarea de colonelul Santayana, al doilea soț, căruia New England-ul și clima de aici i s-au părut prea puțin suportabile. George Santayana avea să descrie cu genială ironie, în memoriile sale, Ultimul puritan, copilăria petrecută într-un Boston înstărit.
George a studiat la școala latină din Boston, iar în timp engleza i-a înlocuit spaniola ca limbă maternă. În pofida anticlericalismului părinților, Santayana a fost un băiat atras de romano-catolicism. L-a influențat, probabil, Susana, sora sa vitregă. Chiar și așa, el și-a păstrat de la bun început o anumită independență de gândire, care l-a și împins, de altfel, spre studierea filosofiei. Printre primele sale lecturi și influențe s-au numărat Lucrețiu și Spinoza.
La 19 ani, Santayana a fost admis la Harvard, acolo unde a dedicat aceleiași filosofii cea mai mare parte a timpului și atenției. A scris din când în când poezie și a contribuit cu câteva caricaturi la The Harvard Lampoon, o publicație umoristică a studenților fondată în 1876. Asemeni lui T. S. Eliot și W. E. B. Du Bois, George Santayana a avut privilegiul de a studia cu Josiah Royce (1855–1916), părintele idealismului absolut american. Royce a fost și cel care l-a convins să scrie despre filosofia lui Hermann Lotze (1817–1881), un profesor german care se bucura de o bună reputație în epocă.
După facultate, care a avut și o perioadă petrecută la Berlin, Santayana a predat la Harvard. A devenit un profesor de mare succes, mai ales la ciclul licență, și apoi, la apogeul reputației sale, un ornament deasupra departamentului de filosofie al celebrei universități. Santayana i-a avut ca studenți pe Gertrude Stein, T. S. Eliot, Wallace Stevens sau Walter Lippmann. A ținut prelegeri de o mare luciditate improvizată despre Platon și alte figuri majore ale istoriei filosofiei, precum și despre filosofia artei—acestea din urmă ducând, în 1896, la publicarea tratatului de estetică The Sense of Beauty.
Tot în anii de profesorat la Harvard a vizitat Oxfordul, acolo unde a continuat să studieze gândirea greacă, și a ținut o serie de prelegeri, pentru o anumită perioadă, la Paris. Santayana a fost încă din anii școlii un scriitor prolific, unul care până în primii ani ai veacului trecut își câștigase recunoașterea ca poet, critic și filosof, ca maestru desăvârșit al prozei engleze.
Mereu nemulțumit doar ca profesor de facultate, nevoit, așa cum spunea chiar el, să țină prelegeri „la foc automat”, adesea stingher în climatul cultural din New England, Santayana și-a dat demisia de la Harvard de îndată ce i-au permis circumstanțele și, din 1912 până la moartea sa, în 1952, a trăit retras în Europa. Mai întâi în Spania, apoi, în timpul Primului Război Mondial în Anglia, mai târziu în Franța și, în final, la Roma (vreme de câțiva ani, la un hotel din Piazza Barberini). „A doua viață” a lui George Santayana a fost devotată exclusiv studiului, precum și proiectelor filosofice și literare. A trăit simplu în retragere, însă nu în izolare, un burlac care, „asemeni Papei”, nu întorcea niciodată vizitele. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și mai apoi, până la moartea sa, George Santayana a fost îngrijit la un sanatoriu particular din Roma.
Pentru Santayana, filosofia, disciplinată de un respect sănătos pentru munca experților din științele naturale, participă alături de artă și religie la ceea ce numea „viața rațiunii”. Pentru Santayana, rațiunea poate edifica, dar nu poate depăși experiența. Astfel, ideea supranaturalului este respinsă laolaltă cu principalele doctrine ale religiei tradiționale, nemurirea sufletului și existența lui Dumnezeu. Prin toată opera sa, George Santayana ne-a oferit un recurent memento al faptului că viața noastră nu poate fi despărțită de mediul ei natural, cel în care și caută să se realizeze.
Mijloacele naturii, așa cum ne sunt ele deschise observației, reamintesc faptul că nu trebuie să așteptăm miracole în favoarea noastră și să recunoaștem, în același timp, dimensiunea ignoranței noastre. Simpla priveliște a mării, a munților și stelelor ar trebui să ne învețe smerenia și să ne avertizeze, așa cum au făcut-o primii filosofi ai Greciei, că n-ar trebui să mai considerăm viața umană și orice idealism, oricât de „uman”, drept „centrul și pivotul universului”.
Unii studenți ai istoriei ideilor ar fi înclinați să claseze filosofia lui Santayana ca post-nietzscheană. Asemeni lui Zarathustra, Santayana și-a înfruntat lumea perfect conștient că „Dumnezeu este mort” și că omul trebuie să-și asume responsabilitatea pentru idealurile în numele cărora acționează. Însă Santayana n-a privit libertatea dată de o autoritate supranaturală ca pe o povară opresivă. Responsabilitatea rezultantă nu naște anxietăți maligne sau vreo stare de uluire. Înțelepciunea practică a grecilor și percepția asupra naturii umane oferită de gânditorii creștini rămân pentru el surse de iluminare, dacă sunt tratate critic.
Oricine poate profita de pe urma marilor tradiții fără a le atașa o autoritate arbitrară. Intenția lui a fost aceea de a desprinde religia de orice doctrină jenantă sau aberantă și de a o include ca pe un element real în viața rațiunii. Nu își dorea să o rupă cu religia, ci să o purifice în mod drastic. În America începutului de secol XX, o asemenea atitudine a generat mai multă rezistență decât ar face-o astăzi și a necesitat, pe cale de consecință, o și mai mare tărie de caracter...