Deportarea în U.R.S.S. a etnicilor germani la aşa numita muncă de reconstrucţie a fost exploatată publicistic şi literar cam pînă la mijlocul anilor 1950. Deportarea a fost prezentată în cheia propagandei oficiale a regimului de la Bucureşti care dorea să integreze minoritatea germană discriminată în sistemul instaurat. Odată cu înfiinţarea Comitetului pentru repatriere şi, în paralel, a publicaţiei „Glasul Patriei‟, în 1955, subiectul a fost înlocuit, treptat, cu propaganda în favoarea determinării persoanelor originare din România de a se întoarce acasă.
Nu se cunoaşte cîţi s-au întors din străinătate. Scriitorul şi omul de teatru german, Stefan Heinz (alias Hans Kehrer), care fusese cooptat în Comitetul de repatriere, apreciază în memoriile sale că cel puţin 3000 de etnici germani s-ar fi înapoiat atunci în România (cf. Stefan Heinz-Kehrer, Im Zangengriff der Zeiten. Ein langes Leben – in kurzen Geschichten / O viaţă în anecdote, Bucureşti, 2003, p. 328. A se vedea şi: „Raport [de] activitate în cadrul Comitetului Romîn pentru repatriere“, 14 martie 1957, ACNSAS, R 292332, f. 23.)
Mai mulţi scriitori au revenit asupra temei deportărilor în perioada ceauşistă. Însă dintr-o perspectivă critică. Un impuls în acest sens l-a oferit însuşi liderul de partid care în 1972 a vorbit despre adoptarea unor „măsuri greşite” care „au adus daune grave” economiei şi politicii naţionale. Ceauşescu a evitat atunci să vorbească despre deportările, amintind aluziv doar de „strămutarea” în Bărăgan.
Ceauşescu a spus textual: „Şi după eliberarea patriei noastre au fost adoptate unele măsuri greşite. Aş vrea să citez în acest sens strămutarea populaţiei de origine germană şi sîrbă, exproprierea totală a terenurilor agricole deţinute de germani şi alte măsuri economice care au adus daune grave atît populaţiei respective, cît şi întregii economii naţionale, dar mai cu seamă politicii noastre naţionale în general.” (Cf. Nicolae Ceauşescu, „Raportul cu privire la dezvoltarea economico-socială a României în următorii ani şi în perspectivă, la perfecţionarea conducerii planificate a societăţii şi dezvoltarea democraţiei socialiste, la creşterea rolului conducător al partidului în edificarea socialismului şi comunismului, la activitatea internaţională a partidului şi statului”, în: Conferinţa naţională a Partidului Comunist Român, 19-21 iulie 1972, Editura politică, Bucureşti, 1972, pp. 13-107,aici: p. 78).
Scriitorul Johann Lippet, membru fondator al Grupului de Acţiune Banat, a abordat tema deportărilor într-un amplu poem intitulat „Biografie. Un model”. Un prim fragment din acest poem a fost citit în cadrul cenaclului german din Timişoara în noiembrie 1977. Între altele, Lippet descrie acolo soarta mamei sale, deportată, apoi trimisă în zona sovietică a Germaniei, de unde a plecat în Austria, iar de acolo s-a repatriat cu întreaga familie, în 1956, în România.
Iată un fragment din acest poem (care a apărut integral în limba germană, în 1980, la Bucureşti, şi trei ani mai tîrziu în traducere română, la Editura Cartea Românească) în care autorul descrie drama mamei sale:
„(...) apoi a venit primăvara / vara/ toamna / şi iarna / şi iar primăvara / arşiţa / şi malaria / şi mama mea / s-a hrănit / cu chinină / şi cu toţi banii ei puşi deoparte / pînă a scăpat de primejdia morţii / a prins din nou speranţă / cînd un transport a plecat spre casă / cu cei deveniţi inapţi de muncă/ (...)”. (Johann Lippet, biografie. un model, Traducere Gabriel Gafiţa, Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 10.)
Despre lectura lui Lippet şi discuţiile din cadrul cenaclului a fost informată Securitatea de către fostul „bibliotecar de la Auschwitz)”, Hans Mokka (cf. Johann Lippet, Das Leben einer Akte. Chronologie einer Bespitzelung, / Viaţa unui dosar, Wunderhorn, Heidelberg, 2009, pp. 50-51).
Alarmată de faptul că şi alţi autori au abordat tema deportărilor, Securitatea întocmeşte mai tîrziu un raport trimis Primului Secretar al Comitetului de Partid din judeţul Timiş, semnalînd acestuia că nu agrează ideea tratării subiectului.
Dintr-o altă notă (a lui „Mayer”) află Securitatea şi de lectura lui Hans Kehrer (alias Stefan Heinz) care a prezentat, în 1978, textul piesei sale, „Vagonul 21” în care descrie transportarea oamenilor în lagărele sovietice.
Din discuţiile care au urmat, se reţine pe larg intervenţia fostului director al Teatrului german, Johann Szekler. Acesta, se spune în notă, „a arătat că şi el a fost dus la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. şi acolo în lagăr a spus la cetăţeni sovietici care conduceau activitatea lor că el este comunist din ilegalitate, dar i s-a răspuns ca să dovedească prin muncă acest lucru, apreciind că nu a fost o comportare bună”. (ACNSAS, I 210847, vol. 2, f. 100-100v, aici f. 100).
Ofiţerul care a transcris informaţiile notează în final că este de părere că publicarea sau montarea acestei piese la Teatrul german nu este „oportună” (ibidem, f. 100v).
De reţinut este faptul că Ioan [Johann] Szekler (1902-1997), director al Teatrului German de Stat din Timişoara (din 1956 pînă-n 1971) şi autor de piese didactic-schematice, a făcut parte din comisia care a redactat expertiza literară care incrimina grupul de scriitori germani din Braşov, condamnaţi, în 1959, pentru că „au conceput o serie de lucrări cu un conţinut naţionalist, mistic, confuz, duşmănos, cu scopul de a submina regimul nostru de democraţie populară" (cf. Proces verbal, încheiat pe 24 aprilie 1958, ACNSAS, P 331, vol. 1, ff. 405-420). Biografia lui Szekler din perioada stalinismului nu a fost cercetată. În anii 1970 şi 80, Szekler a adoptat în cadrul cenaclului german timişorean o poziţie conservatoare, influenţată de estetica realismului socialist, opusă experimentelor literare şi abordării critice a situaţiei existente.
În atenţia Securităţii a intrat şi Nikolaus Berwanger, un activist de partid liberal, redactor şef al cotidianului „Neue Banater Zeitung”. Într-o notă din primăvara anului 1977 se spune că acesta a făcut cunoscut în cenaclul timişorean amintit că pregăteşte o lucrare autobiografică privind viaţa şi activitatea sa, „în cuprinsul căreia intenţionează să trateze” şi problema „ducerii populaţiei de naţionalitate germană la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.”
În continuare se afirmă că Berwanger „a arătat că dacă scriitorul Marin Preda, în scrierile sale, a făcut referiri la Antonescu, atunci şi el poate să scrie despre problema sus-menţionată”.
Berwanger a avut în vedere romanul controversat al lui Preda, Delirul, apărut în 1975, considerat şi ca o încercare de reabilitare a dictatorului fascist, Ion Antonescu.
„Pe marginea celor expuse de Berwanger”, se spune mai departe în această notă dactilografiată şi nesemnată, „au luat cuvîntul mai mulţi participanţi”, între care şi Johann [Ioan] Szekler, fost director al Teatrului German de Stat din Timişoara. Acesta a susţinut, potrivit notei, „că ar fi timpul să se scrie şi despre ducerea populaţiei de naţionalitate germană la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. şi că pînă în prezent nimeni nu a avut curajul să scrie despre acest lucru, care în prezent după afirmaţiile lor [a altor participanţi la cenaclu – n.m. W.T.] ar constitui o problemă actuală din punct de vedere politic”. (ACNSAS, I 210847, vol. 2, ff. 46-46v, aici f. 46.)
Tema deportărilor a fost abordată după 1990 şi în scrierile literare şi istorice ale unor autori români. De multe ori însă reconsiderarea literar-artistică post-comunistă ignoră factologia istorică nudă, înlocuind-o cu ficţiuni, tributare unor mesaje subiective, resentimentare şi chiar vindicative. Astfel, în romanul lui Ioan T. Morar, „Lindenfeld” (Polirom, Iaşi, 2005) cauzele reale ale deportărilor sînt trecute sub tăcere. Autorul susţine că germanii din sudul Banatului au fost duşi în „pustia siberiană” pentru că au refuzat să-i denunţe „pe românii fugari în munţi, pe partizanii vînaţi de Securitate” (p. 19). În prefaţa romanului, Marius Chivu preia afirmaţiile imaginare ale lui Morar, transformîndu-le în explicaţii, pretins autentice. El susţine că refuzul germanilor „de a-i turna pe români din Rezistenţă le-a fost fatal” (p. 5).
Distorsionările din acest roman, inspirat din cartea despre satul real Lindenfeld, azi total depopulat de locuitorii săi de altădată, au mai fost îngroşate şi de regizorul Radu Gabrea. În filmul său „O poveste de dragoste – Lindenfeld” (2014), al cărui scenariu are la bază romanul lui Morar, deportările au loc în plină vară a anului 1945. Această abatere flagrantă de la data reală a întîmplărilor traumatice din ianuarie 1945 - care s-au întipărit în memoria colectivă a populaţiei germane - afectează forma mesajulului intrinsec de compasiune, deformînd fondul adevărului istoric.
(Sfîrşit)
Addenda
[24 aprilie 1978. Notă privind preocuparea unor scriitori care frecventează cenaclul timişorean „Adam Müller-Guttenbrunn” de a tematiza în lucrările lor deportarea populaţiei germane în Uniunea Sovietică. Informaţia a fost predată şi Primului Secretar al Comitetului Judeţean Timiş al PCR, Mihai Telescu şi a fost trimisă Direcţiei I din Bucureşti.]
Nr. 003476
Data 24.IV. 978[1]
NOTĂ
Deţinem informaţii că în cadrul cenaclului de limbă germană „ADAM MÜLLER-GUTTENBRUNN” din Timişoara, în ultima perioada se stimulează redactarea şi prezentarea unor lucrări literare care au temă despre ducerea populaţiei de naţionalitate germană la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. şi în Bărăgan.-
Astfel, BERWANGER NIKOLAUS a redactat o lucrare autobiografică în care face remarca şi la perioada cînd o parte din populaţia de naţionalitate germană a fost dusă la muncă de reconstrucţie în U.R.S.S.
Ulterior, la nunta fiicei sale care a avut loc în luna august 1977 fiind prezent şi SCHWARTZ LUDWIG, scriitor de limbă germană, care tocmai îşi aniversa ziua de naştere, BERWANGER NIKOLAUS i s-a adresat la microfon şi printre alte urări a afirmat: „Să trăieşti şi să reuşeşti să scri(sic!) romanul despre Bărăgan”.[2]-
BERWANGER NIKOLAUS referindu-se la necesitatea scrierii şi publicării unor lucrări care să trateze astfel de probleme, a afirmat faţă de membrii cenaclului că: „ducerea multor cetăţeni de naţionalitatea germană la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. şi apoi în Bărăgan sînt probleme care au influenţat profund viaţa populaţiei germane din România, sînt probleme care din punct de vedere politic şi istoric au fost clarificate ca fiind decizii greşite ale conducerii de stat din acea perioadă şi care în prezent trebuiesc tratate din perspectiva scriitorului angajat şi partinic din ţara noastră şi nu doar în producţii literare revanşarde din apus”.
Ca urmare mai mulţi scriitori de limbă germană participanţi la acest cenaclu literar au preocupări de această natură, unii au redactat şi prezentat astfel de lucrări, printre aceştia fiind cunoscuţi:
f. 59
- LIPPET JOHANN profesor la Şcoala Generală Nr. 8 din Timişoara, a redactat şi prezentat în cenaclu o lucrare autobiografică în conţinutul căreia a făcut referiri la ducerea populaţiei de naţionalitate germană la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.
- SAMSON HORST, redactor la „NEUE BANATER ZEITUNG”, a redactat şi prezentat în cenaclu o poezie cu referire la Bărăgan.-
- SCHWARTZ LUDIWIG tot din cadrul redacţiei „NEUE BANATER ZEITUNG” are preocupări de a redacta romanul intitulat „SATUL FĂRĂ UMBRĂ”, prin care să redea situaţia că prin ducerea în Bărăgan, oamenii ar fi fost desrădăcinaţi de locurile natale şi acolo nu au avut nici umbră.-
- HEINZ STEFAN[3], fost actor la Teatrul German, în prezent pensionar, intenţionează să redacteze o lucrare dramatică care să cuprindă două părţi şi anume momentul în care o familie este dusă în U.R.S.S. într-un vagon şi apoi în partea a doua, aceiaşi familie reîntorcîndu-se din U.R.S.S. la domiciliu.-
HEINZ STEFAN şi-a propus ca această piesă să fie redactată şi prezentată Teatrului german din Timişoara pentru punerea în scenă pînă în luna noiembrie a.c.
Considerăm că redactarea, prezentarea şi publicarea unor lucrări pe aceste teme duc la retrezirea şi crearea în rîndul populaţiei de naţionalitate germană, inclusiv a tineretului, a unor sentimente necorespunzătoare, cu atît mai mult cu cît şi în prezent în rîndul unor persoane se susţine ideea plecării definitive din România pe considerentul că în decursul anilor ar fi fost neîndreptăţiţi şi li s-ar fi provocat greutăţi prin ducerea în U.R.S.S. şi în Bărăgan.-
Propunem să se poarte o discuţie cu BERWANGER NIKOLAUS despre intenţiile unor persoane de naţionalitate germană pentru a publica astfel de materiale în scopul determinării luării de poziţie în aceste situaţii.-
R.P.N.
D.M.G.
RD. 528/ 20.04. 1978
Scrisă în 3 ex.
f. 59v
ACNSAS, I 210847, vol. 2, ff. 59-59v
Adnotări
[1] Document dactilografiat, două pagini. În stînga notat de mînă: „Serviciu I – (ss) indescifrabil. În partea dreapta scris de mînă: „5.5. 978 Prim secretar Telescu a reţinut problema” – plus cuvinte indescifrabile.
[2] Citatul din Berwanger subliniat cu creion roşu.
[3] Cunoscut sub pseudonimul, Hans Kehrer (1913-2009). Autorul piesei de teatru, „Vagon de vite 21” (1978), în care tratează tema deportărilor.
