Cu o sută de ani în urmă, la începutul anului 1919, la București a fost înființat un Comitet Central de Ajutorare pentru distribuirea efectelor sosite din America, dirijat de filantropul Adolf Salomon. Comitetul era compus – potrivit mărturiei lui Wilhelm Filderman, o mare personalitate a vieții evreiești din România – din 12 membri, „din care 7 erau din [Partidul] Uniunea Evreilor Pămînteni...”.
La scurtă vreme, în aprilie 1919, sosea la București și primul trimis special al organizației „American Jewish Joint Distribution Committee” (cunoscută mai bine sub abrevierea Joint sau JDC), al cărei scop programatic era „ajutorarea evreilor de pretutindeni aflați la nevoie”.
Aniversarea activității Joint-ului în spațiul românesc, inclusiv în provinciile unite Basarabia și Bucovina, care a activat în favoarea evreilor din 1916 pînă astăzi, cu o întrerupere semnificativă, totuși, din 1949 pînă în 1967, a fost marcată la București de publicarea la editura Hasefer a două ample volume, apărute sub egida Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România.
Ambele volume*, primul o culegere de documente, cel de-al doilea o colecție de fotografii documentare - American Jewish Joint Distribution Committee în România (1916-2016). Documente și Un secol de activitate în România. American Jewish Joint Distribution Committee -, au ca editoare două cercetătoare științifice de prestigiu, Natalia Lazăr și Lya Beniamin, care semnează studiile introductive și comentariile la numeroasele fotografii istorice, reunite din arhiva americană a Joint-ului, din cea a Centrului de cercetare de la București și cîteva descoperite în arhivele CNSAS.
De la crearea sa în 1914 și pînă în 1931, organizația americană a funcționat sub numele Comitetul de Distribuire Unit a Fondurilor (americane) pentru cei ce au suferit de pe urma Războiului. Denumirea reflectă perfect sensul activității Joint-ului, care, în perioada 1916-1918 aloca ajutorării celor puși de război într-o situație precară în România suma de 155.000 de dolari, bani – scria în memoriile sale Wilhelm Filderman, ulterior președinte al reprezentanței române – care „ne-au permis să înființăm cantine și clinici într-un context în care febra tifoidă și tifosul exantematic făceau ravagii în rîndul populației”.
Cum subliniază cele două cercetătoare, după Marea Unire, în distribuirea ajutoarelor, Joint-ul a luat în considerare particularitățile colectivităților evreiești din noile provincii, orientînd subvențiile în funcție de nevoile speciale, cum a fost cazul, în Basarabia, cu numeroșii refugiați de război sau a evreilor în perioada foametei. Fiecare din provincii a căpătat dreptul să trimită cîte trei reprezentanți în Comitetuil Central pentru România de la București. În Basarabia, în mod special, un rol esențial l-au jucat Cooperativele Evreiești de Credit, ajunse la un număr de 34 în 1926, iar pînă la război de 41. Rolul lor era de a stimula actiivitatea economică prin împrumuturi mici, puse „la dispoziția populației evreiești nevoiașe, prin care micii meșteșugari și comercianți ar putea să-și cîștige traiul.
În Bucovina, Joint-ul a acordat subvenții importante pentru reclădirea a circa cinci pînă la șase mii de case distruse în timpul războiului.
În noiembrie 1920, Joint-ul decidea într-o conferință la Viena restrîngerea activităților sale „numai pe tărîmul ajutorării văduvelor și orfanilor de război, a căror situație precară necesită ajutorul nostru”. Un caz particular l-au constituit refugiații evrei, al căror număr, în februarie 1921, era estimat la circa 25.000, majoritatea aflați în orașele din Basarabia. Aproximativ nouă mii dintre ei se aflau deja în grija Joint-ului.
Deplasat la Chișinău în vara aceluiași an, directorul Departamentului pentru refugiați al organizației aprecia că numărul lor ajunsese la 35 de mii și, scria el, „care vor sta permanent în această localitate. Probabil că 7.000 vor emigra în Statele Unite, 6.000 în alte țări, dar 25 de mii vor rămîne... și vor trebui reintegrați într-o activitate productivă”.
Ambianța în care activa reprezentanța Joint-ului în România în perioada interbelică este descrisă sugestiv de un document din aprilie 1927, cînd directorul pentru Europa al organizației, Bernhard Kahn, îi scria secretarului acesteia de la New York, Joseph C. Hyman:
„Politica antievreiască a guvernului român, care ne face chiar să ne gîndim la timpuri țariste, a afectat și mai mult situația dificilă și tristă a populației evreiești. Instituțiile evreiești, care fuseseră constituite cu ajutorul JDC în ultimii zece ani, sunt din nou în pericol. De asemenea, este nevoie să se constituie noi instituții evreiești, precum școli, instituții medicale, școli comerciale, orfelinate etc., deoarece puternicul antisemitism îi exclude pe copii și pe intelectualii evrei din instituțiile de profil românesc”.
La sfîrșitul anilor 1930, România era clasificată la Washington drept „țară aliată națiunilor agresoare”, cu blocarea fondurilor Joint-ului și interdicția trimiterii de dolari. Organizația își continua totuși activitatea prin Crucea Roșie Română, pentru a răspunde nevoilor „apărute în urma pogromului [din ianuarie 1941]” și unor cereri „pentru alimente și îmbrăcăminte pentru copii, pentru sprijinirea instituțiilor medicale, a tinerilor din școli și ferme, asistență pentru educație a mii de copii în școlile elementare etc.”.
Joint-ul avea să-și restrîngă încă odată activitățile după ce România devenea „țară inamică”, urmare a declarației de război a regimului Antonescu împotriva Statelor Unite la 12 decembrie 1941. Documentele dovedesc, totuși, că activitățile de ajutorare, concentrate pentru menținerea în viață a evreilor deportați în Transnistria antonesciană, au continuat și au luat amploare în anii 1943-44, printr-un acord cu și sub acoperirea Crucii Roșii Internaționale de la Geneva.
După război, un reprezentant al Joint-ului avea să fie acreditat din nou la București, în timp ce activitățile organizației intrau în mod crescînd sub supravegherea Direcției Siguranței Statului. Documente din arhivele CNSAS atestă astăzi, între altele, că, pe fundalul sovietizării accentuate a țării, Joint-ul a sprijinit emigrările clandestine, în clar, refugierea în Occident a sute de evrei. Un raport al Siguranței, din februarie 1948 semnala că „evreii ce au plecat clandestin din România” se strîng într-un lagăr al Joint-ului la Viena și că în „luna mai 1947 [acolo] erau vreo 800 de inși”.
Un an mai tîrziu, la 4 martie 1949, era anunțată decizia Consiliului de Miniștri, purtînd semnăturile membrilor guvernului, în frunte cu Dr. P. Groza, Gh. Gheorghiu-Dej și Ștefan Voitec, de interzicere a activităților Joint-ului în România și de lichidare a organizației. Un document excepțional, de bilanț, al activităților de ajutorare între 1940 și momentul interdicției, îl constituie un raport de sinteză, redactat la Tel Aviv în 1969, de Elias Costiner, fostul reprezentant al Joint-ului în România; documentul a fost publicat pentru prima dată în 1986 de regretatul istoric originar din Iași, Jean Ancel.
Din 1950 în viața comunităților evreiești din România sub regim comunist începea un alt capitol și el documentat în peste o sută de pagini și fotografii ale volumelor meritorii semnate de Natalia Lazăr și Lya Beniamin.
*American Jewish Joint Distribution Committee în România (1916-2016). Documente, Natalia Lazăr, Lya Beniamin (Editori), București: Hasefer, 2017. 541 pp.; Natalia Lazăr, Lya Beniamin, Un secol de activitate în România American Jewish Joint Distribution Committee. Grafică de: Irina Spirescu. Ed. a 2-a, revizuită și adăugită. București: Hasefer, 2018. 147 pp. + foto
