Dacă Fundația Beyeler de la Basel/Bâle - care găzduiește în acest moment o absolut remarcabilă retrospectivă a picturilor tînărului Picasso din perioadele sale denumite „bleu” și „roz” - nu se află în statisticile culturale între primele douăzeci de muzee ale lumii conform numărului anual de vizitatori, ea rămîne de departe muzeul cel mai frecventat din Elveția și, foarte probabil, cel mai dinamic prin strategia politicii de dezvoltare și expozițiile sale temporare.
Creată în 1997, Fundația Beyeler și Muzeul ei, găzduit într-o clădire al cărei design este semnat de un celebru arhitect italian, Renzo Piano, au fost vizitate pînă astăzi de aproape șapte milioane de vizitatori. În cei 20 de ani de existență, colecțiile muzeului de artă modernă și contemporană fondat de Ernst și Hildy Beyeler, s-au dublat ca mărime, urmare a unor donații și împrumuturi pe termen lung de la mari colecționari. Dacă inițial muzeul găzduia două expoziții temporare majore anual, astăzi organizează trei sau chiar patru.
Clădirea lui Renzo Piano a devenit, între timp, insuficientă pentru expunerea colecției permanente a Fundației, care este pe cale de a pune în aplicare un proiect de extindere a complexului muzeal, semnat de un alt arhitect celebru, elvețianul Peter Zumthor, cu trei clădiri suplimentare, legate prin galerii subterane pentru a lăsa cît mai mult din spațiul parcului natural în mijlocul căruia se află muzeul, neatins.
În context mai larg european, Elveția este un caz aparte fericit, ultimele statistici culturale, date publicității în februarie anul acesta, semnalînd că frecventarea marilor ei muzee a crescut cu 12% în decurs de doi ani, cele 1111 muzee fiind vizitate în 2017 de circa 13,5 milioane de oameni. Dacă numărul vizitatorilor a scăzut relativ pentru micile muzee din mediul rural, în favoarea celor din mediul urban, statisticile pun în evidență că nouă din zece muzee propun o expoziție permanentă, în timp ce două-treimi din ele au inaugurat noi expoziții temporare. Numărul total al expozițiilor temporare, organizate în 2017, s-a ridicat la aproape 1600.
Expoziția „Tînărul Picasso – Perioadele bleu și roz”, cu cele 75 de tablouri și sculpturi aduse din întreaga lume, este considerată de organizatori drept proiectul cel mai complex și costisitor al Fundației Beyeler. Pregătirea expoziției, care reunește numeroase capodopere celebre și rar împrumutate de marile muzee, aduse de la Metropolitan, Tate, Pușkin de la Moscova, Galeria Națională de la Washington sau Muzeul de la Cleveland, a durat ani de zile, fiind un proiect comun în colaborare cu Musées d’Orsay et de l’Orangerie și cu Muzeul Național Picasso de la Paris. Parisul a constituit și prima etapă a acestei excepționale expoziții itinerante, ce ilustrează devenirea lui Picasso, transformarea sa într-un formidabil ilustrator al lumii contemporane a secolului XX, după expresia inspirată a lui George Banu, la vederea expoziției la Paris, într-un Shakespeare al picturii.
Perioada acoperită de expoziție, 1901-1906, coincide cu cea a evoluției lui Picasso, abia sosit la Paris, de la picturile scăldate excesiv în culoare, sub influența unui Van Gogh, Toulouse-Lautrec, Gaugain, spre portretele spiritualizate, amintind de El Greco. Albastrul a fost culoarea dominantă pînă spre 1904, urmată apoi de roz și diverse tonalități de ocru, pînă spre 1906, cînd obține primul său mare succes comercial, odată cu achiziționarea de către Ambroise Vollard a aproape întregii sale producții. Temele sale predilecte sînt viața boemă a Parisului, lumea circului, figurile de prostituate, cerșetori, handicapați, sărăcia și sexualitatea, viața și moartea.
Între cele expuse la Fundația Beyeler domină tabloul de mari dimensiuni, intitulat La Vie (Viața), astăzi în colecția Muzeului de artă de la Cleveland, interpretat adesea, - cum o menționează excepționalul Catalog ce însoțește expoziția - fie ca o „alegorie a iubirii sacre și profane, simbolizate prin figurile opuse ale unui cuplu de tineri, nuduri, în stînga, și a unei mame cu un copil, în dreapta”, fie ca „o reprezentare simbolică al vieții”.
Un eveniment cultural al anului 2019: „Tînărul Picasso” la Fundația Beyeler (Basel)
Dacă astăzi picturile perioadelor bleu și roz se bucură de o imensă popularitate, la vremea lor numărul celor care le-au intuit genialitatea se numără pe degetele unei mîini, Leo și Gertrude Stein, colecționarii ruși Serghei Șciukin și Ivan Morozov (ale căror colecții aveau să fie naționalizate de regimul
bolșevic în 1918), și o serie de colecționari germani (Heinrich Thannhauser, Alfred Flectheim, Paul și Lotte Mendelssohn-Bartholdy). În Germania, Acrobatul și tînărul arlechin (1905) avea să fie pentru prima dată achiziționat de un muzeu (la Elberfeld, în apropiere de Wuppertal).
Expoziția actuală este considerată și ca un omagiu adus creatorilor Muzeului Beyeler, care îl considerau pe pictor adevărat model de artist și l-au popularizat puternic în perioada post-belică, între Ernst și Hildy Beyeler și Picasso legîndu-se o prietenie strînsă. Galeria Beyeler a organizat astfel de-a lungul timpului 11 expoziții consacrate exclusiv lui Picasso, iar în colecția cuplului se află 33 de lucrări ale artistului ilustrînd perioada sa cubistă, prezentate și ele astăzi la Fundația Beyeler, la Basel, într-o expoziție complementară, intitulată „Picasso Panorama”.
