Cariera mea a fost dedicată pasiunilor politice, radicalismului, idealurilor utopice și consecințelor lor catastrofice în cadrul unor teribile experimente de inginerie socială ale secolului XX. De-a lungul anilor, am încercat să schițez și explic ceea ce Hannah Arendt numea „furtunile ideologice” ale unui secol neîntrecut în violență, hybris, cruzime și sacrificii umane.
Am început să meditez asupra acestor chestiuni încă de pe vremea adolescenței trăite într-o Românie comunistă, atunci când am citit un exemplar clandestin din romanul lui Arthur Koestler, Întuneric la amiază.
Am apărut pe lume după cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1951, din părinți revoluționari care îmbrățișaseră înainte de război valorile comuniste anti-fasciste. Ei au luptat în Brigăzile Internaționale, în timpul Războiului Civil spaniol, acolo unde tatăl meu și-a pierdut brațul drept, la vârsta de 24 de ani, în momentul unei confruntări de pe fluviul Ebro; mama mea, care urma o școală medicală, a contribuit la efortul de luptă ca asistentă.
Am crescut ascultând nenumărate conversații despre figuri importante ale comunismului mondial, precum și despre atrocitățile staliniste. Numele unor Palmiro Togliatti, Rudolf Slánský, Maurice Thorez, Iosip Broz Tito, Ana Pauker, sau Dolores Ibárruri erau frecvent șoptite în timpul conversațiilor de la cină.
Mai târziu, pe când eram student la sociologie la Universitatea din București, am ignorat apelurile oficiale care propovăduiau neîncrederea în „ideologia burgheză” și am făcut tot ce mi-a stat în putință spre a intra în posesia unor cărți interzise semnate de Milovan Djilas, Karl Jaspers, Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Karl Popper, Leszek Kołakowski și alți gânditori anti-totalitari.
În fața absurdităților grotești născute din comunismului dinastic al lui Nicolae Ceaușescu, am realizat că trăiam într-un regim totalitar condus de un lider rupt de realitate, care exercita un control absolut asupra populației prin intermediul Partidului Comunist și al poliției secrete.
Tocmai din aceste motive, am și fost din ce în ce mai mult interesat de tradițiile ocultate ale marxismului occidental și încercările teoreticienilor Școlii de la Frankfurt de a reabilita subiectivitatea. Teza mea de doctorat, susținută în 1980, se intitula Revoluție și rațiune critică: teoria politică a Școlii de la Frankfurt și radicalismul de stânga contemporan.
Din scrierile lui Theodor W. Adorno, Walter Benjamin, Erich Fromm, Max Horkheimer și Herbert Marcuse, am învățat despre frământările negativității în epoca administrării totale și a alienării ineluctabile. Am citit Georg Lukács, Karl Korsch și Antonio Gramsci și am găsit în ideile lor (în special în scrierile de tinerețe) un antidot la optimismul absurd al marxism-leninismului
Deși România era un stat socialist credincios doctrinei marxiste și, prin urmare, un stat—cel puțin aparent—al stângii politice, partidul conducător a început, mai ales după 1960, să îmbrățișeze teme, motive și obsesii ale extremei-dreapta interbelice.
Atunci când Nicolae Ceaușescu vine la putere în 1965, această tendință ia amploare, iar ideologia ajunge să amalgameze un leninism rezidual cu un fascism nemărturisit, deși inconfundabil. Însă și acesta era doar un paradox aparent.
Ani mai târziu, atunci când am citit admirabila biografie a lui Stalin semnată de Robert C. Tucker, am rămas impresionat de splendida sa analiză a „bolșevismului de extremă dreapta”. Asemeni Uniunii Sovietice după 1945, sau Poloniei în timpul ultimilor ani ai conducerii lui Władysław Gomułka odată cu ascensiunea la putere a facțiunii ultranaționaliste a partizanilor, regimul comunist românesc devenea din ce în ce mai idiosincratic, xenofob și antisemit.
În 2003, când mi-am publicat la University of California Press istoria politică a comunismului românesc (trad. în română ca Stalinism pentru eternitate), am folosit un termen-cheie pentru această hibridizare: „național-stalinism”.
Câțiva ani mai târziu, în 2006, am condus Comisia prezidențială al cărei Raport Final devenea baza științifică a condamnării dictaturii comuniste din România drept ilegitimă și criminală (publicând, în 2018, împreună cu politologul Marius Stan, la Cambridge University Press, și un volum dedicat memoriei acelui moment crucial din istoria postcomunismului românesc).
De-a lungul ultimelor patru decenii, am meditat la afinitățile profunde pe care le au aceste două mișcări și ideologii aparent ireconciliabile. Am ajuns la concluzia că în vremuri de anomie morală și culturală, comunismul și fascismul pot fuziona într-o sinteză barocă. Comunismul nu este fascism și fascismul nu este comunism. Fiecare experiment totalitar își are propriile atribute ireductibile, deși ele împărtășesc un număr de fobii, obsesii și resentimente care pot genera alianțe toxice precum Pactul nazisto-sovietic din august 1939.
Mai mult, proximitatea lor geografică a permis desfășurarea unor practici genocidare (între 1930 și 1945) în ceea ce Timothy Snyder a numit „tărâmul morții” (Bloodlands), și care au făcut aproximativ 14 milioane de victime umane. Nenorocirea a început cu războiul lui Stalin împotriva țăranilor, în special în Ucraina, și a culminat cu oroarea absolută a Holocaustului. Activitatea mea intelectuală a fost și este, așadar, despre încarnarea unor principii diabolice nihiliste ale supunerii și condiționării umane în numele unor obiective presupus imaculate și purificatoare. Am înțeles să discut similitudinile semnificative, distincțiile ireductibile dominante, precum și reverberațiile contemporane ale acestor tiranii totalitare. Am examinat, totodată, deradicalizarea regimurilor de tip sovietic, epuizarea pasiunii ideologice și nașterea expresiilor alternative, orientate civic, ale sensibilității democratice.
Scopul meu a fost întotdeauna acela de a oferi cititorilor (studenți, jurnaliști, istorici, politologi, filosofi și publicul larg) câteva concluzii despre o perioadă dezastruoasă pe care niciun cuvânt nu o poate surprinde cu atâta acuratețe și neliniște precum picturile artistului german, Anselm Kiefer. Este ceea ce am făcut și prin intermediul radioului Europa Liberă, vreme de aproape patru decenii, printr-o colaborare începută chiar în februarie 1983.
Asemeni tablourilor lui Kiefer, secolul XX a lăsat în urmă peisaje devastate încărcate de cadavre, iluzii sfărâmate, mituri eșuate, promisiuni trădate și memorii desfigurate.
