Linkuri accesibilitate

Un Prinț oarecare (II)


Valorile pe care Philip le-a ilustrat sînt azi în umbră sau defuncte. Dar aparențele înșală. Ceva din felul britanic de a fi e nepieritor și lucrează, încă, în felul în care britanicii gîndesc, își fac viața, glumesc sau înfruntă adversitatea. Pentru toți britanicii, inclusiv pentru cei nu simt nimic pentru el, Philip a fost demonstrația vie a lumii britanice - separată și consecventă, veche și constant reînnoită. Alături de Regina Elizabeta, Philip e ultimul exemplar desăvîrșit al ciudatelor și imbatabilelor virtuți britanice. Ilustrate în film, distruse în bucătărie, active pe front, în spiritul sportiv al fair-play-ului și adulate în toată lumea, aceste trăsături au trecut în folclorul global și par, mai degrabă, o legendă plăcută. Philip și britanicii generațiilor trecute au trăit, însă, aceste virtuți cu o lejeritate care presupune de multe ori încrîncenarea.

Britanismul absolut al lui Philip a însemnat faimoasa distanță sau răceală în care mulți continuă să vadă o lipsă maladivă de sensibilitate. Poate. Însă distanța acestei atitudini vine, mai curînd, din convingerea că numai umorul și simțul practic pot face viața suportabilă. Philip și-a pierdut sora favorită într-un accident aviatic și și-a văzut mama sfărîmată de nebunie. Reacția: adîncirea în lapidar, vorba de duh și lucrurile făcute cu mîna ta. Constatări scurte, umor săgetător și pasiune pentru mecanica auto.

Același britanism care dă statură în clipele în care totul e pierdut a făcut din Philip un om insensibil la schimbările efemere și la frivolitatea modelor intelectuale. Ca bun britanic, Philip a detestat vorbăria în cele două mari manifestări ale ei: incoerența și ideologia.

Faimoasele remarci ”catastrofale” ale lui Philip au fost mereu fulgerătoare și abrupte. Seria replicilor-gafă emise public de Philip a ajuns celebră și a fost strînsă în volum. Nimic mai rău înțeles. Cei ce au văzut în aceste remarci incomode dovezi de îndărătnicie primitivă și lipsă de umanitate au o problemă: nu suportă realitatea netrucată a vieții. Gafele lui Philip au fost taxate pentru brutalitate și intimidare dar au ilustrat exact contrariul. Ori de cîte ori a spus ceva ce nu se spune în cadru oficial, Philip a eliberat auditoriul, a destrămat protocolul și a impus brusc relații umane relaxate. În fond, de ce ar trebui să fim formali pînă la absurd, doamnă ambasador sau tinere student? - a întrebat, de fiecare dată, prințul Philip. Asta a fost suficient pentru a reda naturalețea oricărei ocazii. Geniul de gafeur atribuit lui Philip e o neînțelegere. Philip a fost, ca orice bun britanic, un om care spune ce vede și gîndește. Adică un om care are ”common sense” și e, deci,- cu altă expresie englezească - ”a no-nonsene guy”.

În acest fel paradoxal, Philip a fost un om comun și exact asta l-a făcut deosebit. Arta anonimatului sec ilustrată de un prinț care vorbește și gîndește la fel ca un om de rînd e profesia de bază a marii aristocrații britanice. Această performanță magică dispare odată cu practicanții ei iar Philip a fost, cu siguranță, ultimul ei mare interpret. Nu vorbim, aici, de un spectacol retoric premeditat ci de un fel de a fi profund educat și complet banal: ca o teoremă universală care are nevoie de o singură propoziție și vine după un secol de geometrie savantă.

În cazul britanic, această știință e dată de reținerea permanentă în fața tentațiilor verbale și de convingerea că nimic nu e ireparabil. Generația lui Philip numea această atitudine extraordinar de dificilă ”stiff upper lip”. Altfel spus, capacitatea de a răbda timpul, eșecurile și neplăcerile, fără reacții necuvenite. În afara lumii britanice, acest tip de expresie sau non-expresie a dat tabloul ”gentleman-ului”. Ce nu e foarte bine înțeles în acest tablou e că personajele care trăiesc în acest tip de valori, inclusiv, Philip poartă conștient și permanent o povară: datoria de a nu ceda și de a nu strica mersul lucrurilor. În esență, e vorba de ce se poate numi, cu o expresie foarte generală, caracterul conservator al mentalității britanice. În spatele acestei expresii se ascunde o încredere totală în experiența umană acumulată istoric și o recunoaștere de neclintit a diferenței între bine și rău.

Philip a ilustrat toate aceste calități, într-o măsură care nu are nimic de-a face cu pedagogia și e sută la sută vocație autentică. În acest fel, Prințul Philip a fost exemplar. Fiind un Prinț oarecare, Philip a fost o figură ieșită din comun. El a întrupat ceva vital în viața unei civilizații: continuitatea.

Astăzi, în vremuri de sentimentalism dezlănțuit și într-o lume în care emoția publică e, de fapt, o formă de tiranie morală, Philip a făcut figura unui excentric sec. Britanicii au simțit, aproape sigur, altceva: reconfirmarea naturii lor istorice. Exact în acest punct, observatorul va reuși să întrevadă definiția noțiunii de datorie publică asumată de Coroană. Mai precis, misiunea constantă care cere Coroanei să fie nu atît avocatul cît reprezentarea desăvîrșită a spiritului național. Sau - cu o vorbă a lui Edmund Burke, istoricul conservator al secolului al XVIII-lea – ”legătura constantă între cei vii, cei ce nu mai sînt și cei nu s-au născut încă”.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
Previous Next

XS
SM
MD
LG