Linkuri accesibilitate

Un „slujitor” cu viziune imperială


În 2018, când am vorbit cu sinceră plăcere la lansarea amintirilor Annei Kretzulescu-Lahovary, ediție îngrijită de Alina Pavelescu la Humanitas, la despărțire, autoarea ediției – istoric de profesie, iar acum Director adjunct al Arhivelor Naționale – mi-a șoptit complice: „Sper că o să vă placă și Basset-ul meu!”

Speranța s-a împlinit: Alina Pavelescu revine la Humanitas cu „Jurnalul inedit al secretarului regilor Carol I și Ferdinand, 1916-1921”. Ea a realizat traducerea din limba franceză, studiul introductiv și notele, toate binevenite, realizate cu profesionalism și empatie în aceste aproape 400 de pagini intitulate Războiul unui slujitor devotat.

Jurnalul se derulează din august 1916 până în mai 1921. Despre „simpatia pentru elvețieni” a lui Carol I povestește Tatiana Niculescu în cartea dedicată cuplului Carol II – Elena Lupescu, când vine vorba despre angajarea lui Arnold Möehrlen ca preceptor al prințului Carol II, numire sugerată probabil de Louis Basset, și el elvețian.

Născut în 1846, absolvent al Facultății de litere a Universității din Neuchâtel, Louis Basset va fi păstrat la Curte și de Regele Ferdinand, și de Carol II, care l-a folosit inclusiv în misiuni diplomatice. Prezența unui elvețian neutralist era un punct solid de sprijin pentru politica noastră scindată între Antantă și Puterile Centrale. (A nu se confunda rolul lui Basset cu funcția de secretar al Curții Regale, în care fusese numit Eugeniu Buhman. Memoriile acestuia, acoperind perioada 1898 și 1940, au fost publicate în românește la Editura Sigma în 2006, iar de ele se folosește citând copios Tatiana Niculescu în Regele și Duduia.)

În prefață, Alina Pavelescu precizează că, în 1869, Basset îi fusese recomandat lui Carol I de către directorul Serviciului Poștelor din Neuchâtel, Paul Jeanrenaud, aflat în vizită la București pentru a sprijini organizarea serviciilor poștale românești. „Cine a fost de fapt Louis Basset ? (…) A fost, vreme îndelungată, din 1869 până la moartea sa în 1931, notează Alina Pavelescu, administrator al bunurilor regale și executor testamentar al cuplului regal Carol I și Elisabeta, dar și al succesorului la tron, regele Ferdinand. Din această postură, a fost deopotrivă confidentul lui Carol I și sfătuitorul discret al lui Ferdinand, secretarul care le redacta regilor României misivele confidențiale, căruia reginele îi încredințau corespondența lor personală cu soții și părinții, care ținea lista de cheltuieli a membrilor familiei regale și nu se ferea să le atragă atenția atunci când exagerau, dar și administratorul care cunoștea ca-n palmă toate domeniile regale”. Nici măcar răzbunătorul Carol II, reîntors din exil în 1930 pentru a-și ocupa locul de moștenitor al defunctului Rege Ferdinand, nu l-a îndepărtat pe Basset din funcția sa administrativă, ci a continuat să-l trateze cu cel mai mare respect. Basset avea un salariu de 50.000 de lei, superior tuturor celorlalte retribuții din personalul Curții Regale, iar în martie 1931, când moare la vârsta de 85 de ani, maestrul de ceremonii al Curții, Ioan Mocsoni-Stârcea, ține un discurs cât se poate de elocvent :

Rareori ne este dat să vedem întrunite în aceeași persoană atâtea alese însușiri: înțelepciune desăvârșită, credință și statornicie, măsură în toate, muncă fără răgaz până la adânci bătrâneți. Louis Basset va rămâne un strălucit exemplu de minte echilibrată, de simț practic și de multă îndeplinire a datoriei”.

Oare ce mai înțelegem noi azi, când corectitudinea politică nu mai acceptă nici măcar noțiuni ca „fată-n casă” sau cameristă ? Altădată, oamenii cuprinși aveau, pe lângă medicul, avocatul, arendașul lor, și câte un consilier financiar, un grăjdar (sau un șofer), un grădinar și un „băiat bun la toate”, uneori inclusiv o spălătoreasă și o călcătoreasă. Pe atunci, prin slujitor devotat se înțelegea om de deplină încredere, omul discreției și eficienței absolute, sfetnic și duhovnic, în tradiția eminențelor cenușii din timpurile lui Machiavelli, în vreme ce noi astăzi nu-l putem disocia de butler-ul lui Kazuo Ishiguro din Rămășițele zilei, atât de perfect întruchipat de fidelitatea aproape maniacală a personajului lui Anthony Hopkins.

Adevărul e că Louis Basset a croit o ramă exemplară autoportretului realizat în jurnalul său. Fidelitatea, responsabilitatea, onoarea și simțul datoriei au căpătat în timp valențe regale, ținuta și mai ales notațiile omului îmbinând talentul diplomatic, capacități de strateg economic și militar, încât cele mai anoste însemnări primesc în cele din urmă ton de raport confidențial, sagacitate de agent de informații și chiar viziune de geopolitică mondială. Greu de închipuit o situație mai ingrată, dilematică și inconfortabilă ca a fostului confident și administrator, ajuns să compare în fiecare zi presa europeană cu politicile americane și expansionismul bolșevic. Ca bun elvețian format în cultul federalismului și neutralismului, abil stăpânitor al caracteristicilor germano-franco-italice din cantoanele helvete, Basset era un germanofil necondiționat și un anglofob înverșunat. Era convins de nedreptățile la care a fost supusă Germania la Versailles și că diriguitorilor Antantei le lipsește bunul simț istoric, iar solidaritatea eurocentrică este și va fi mereu spulberată de individualismul inerent fiecărei națiuni, ca și de supremația, în cele din urmă, a intereselor economice. Când te-ai forjat la disciplina prusacă și ești obsedat de complotul antigerman care leagă Parisul de Londra și Moscova, evident că vei fi ca și răstignit de politica românească, mai ales atunci când ești în relații amiabile și cu Marghiloman, și cu Ionel Brătianu, cu P. P. Carp și Barbu Știrbey, având aparté-uri suculente și cu Martha Bibescu, și cu Regina Maria.

Deși ironizează naivitatea unor Brătianu, Filipescu, Take Ionescu, caracterizați ca niște hipnotizați „seduși” și câștigați prin diferite mijloace la cauza Antantei, fapt este că situația în sine a României ajunge să predomine de-a lungul întregului text, pe deasupra peisajului politic din perioada jurnalului. „Românii nu au credința oarbă a sârbilor, vor trece repede de la entuziasm la descurajare”, scrie Basset.

În timp ce Roosevelt, care îi dorea pe germani expulzați din Statele Unite, e caracterizat ca „un vânător de tigri în junglă” și ca un „demagog epileptic”, iar Anglia acuzată de „organizarea unui boicot mondial împotriva Germaniei”, fostul „slujitor” rezumă scrisorile primite de la Barbu Știrbey, aflat în Iași, pomenind acuzarea Marthei Bibescu și-a lui P. P. Carp pentru germanofilie și aplaudând inițiativa Împăratului Wilhelm de a vizita România începând cu Curtea de Argeș.

Pentru amatorii de istorie, preocupați să culeagă semințele conflictuale ale prezentului din arăturile de odinioară, în ideea că istoria se repetă veșnic, fie și în alte forme, acribia notațiilor lui Louis Basset devine nu doar instructivă, ci și fertilizantă pentru postmodernitatea globalizantă. Ca să nu mai spun de prefigurarea, cu o sută de ani înainte, a ricanărilor lui Jean François Revel legat de relațiile ruso-americane, când acesta acuza mărinimia Washingtonului față de cruzimile bolșevice. Basset, parcă dorind să anticipeze documentarea și tonalitatea apărării lui Mircea Vulcănescu din Ultimul cuvânt, face o prezentare exactă și detaliată a cooperării economico-militare dintre Germania și România.

Captivant este întotdeauna modul natural de a extrage semnificații istorice, politice și diplomatice, inclusiv din cele mai banale întâmplări. Un dialog, de pildă, cu un pescar pe malul Dunării („Pământ ne trebuie, nu război”) conduce la problema împroprietăririi țăranilor, sau a indiferenței brătienismului față de cauzele lui 1907, plus morala fabulei, valabilă oricând :

Cât despre frumoasa Românie, atât de dăruită de natură, dacă va trebui să recadă în trecutul ei de politicianism primitiv, fără alt ideal decât meschinele interese ale partidelor și preocupările egoiste ale coteriilor, atunci nu vom mai avea speranțe pentru ridicarea sa până-n ziua în care o mână forte va mătura toate elementele parazite pentru a ajuta la ridicarea singurului element sănătos și viabil: țăranul”.

Speculabile cu folos, din unghiul geopolitic al Europei actuale, sunt observațiile despre revanșismul francez față de preeminența Germaniei, despre insularismul britanic, fatalele ambiguități din politica Turciei, sau analiza din 7 martie 1918 privind concesiunea terenurilor petrolifere către germani: „Nefericite sunt țările mici care se lasă atrase în certurile dintre cei mari. Nu speră la nimic bun, nici de la înfrângere și nici măcar de la victorie. Sărmana Românie a avut această tristă experiență și în 1878, și azi (…) Adevărul e că nicio exploatare de petrol făcută de societăți românești nu a dat rezultate bune. Petrolifera, condusă de Emil Costinescu și Vintilă Brătianu, a eșuat lamentabil și n-a reușit să-și despăgubească acționarii decât vânzând societății Naphta din Anvers”.

Basset îi admiră pe Carp și Marghiloman, nu crede în Troțki și îl taxează necruțător pe Cristian Rakovski. Are serioase rezerve față de excesele utopice ale președintelui Wilson, ca și față de ezitările lui Clémenceau, iar într-un schimb epistolar cu Barbu Știrbey, îl avertizează fără sfială să nu devină prizonierul Brătienilor. În septembrie 1916, cotizează 2000 de lei la Fondul de ajutorare a Coloniei elvețiene din București, iar în mai 1918, când scrie despre destinul Elveției, adoptă o retorică de parlamentar sau președinte :

Negocierile germano-elvețiene pentru reînnoirea Convenției de Schimb iau o turnură nefericită. Germanii dublează prețul cărbunelui și vor să impună Elveției o adevărată servitute economică, fiindcă se tem de concurența ce ar putea interveni după război. Presată din ambele păprți, Elveția se vede obligată să aleagă între grâul Antantei și cărbunele german, adică între foamete și încetarea oricărei activități industriale și comerciale. Oricum ar fi, o alegere dureroasă”.

Ca fost martor activ al politicii României de după cucerirea independenței, elvețianului nu-i vine greu să facă analize și să dea verdicte când indirect, când cu țintă precisă :

Încrezător în capacitățile sale, românul nu dă întreaga importanță necesară pregătirilor minuțioase, făcute conștiincios dinainte, cu prevederea tuturor riscurilor și surprizelor care pot să apară. Se încrede mai ales în steaua lui bună, în ușurința de a se descurca în momentele critice, uitând că există situații în care aceste frumoase calități nu sunt suficiente”.

De aici și până la acuzarea lui Brătianu de precipare și temeritate nemotivată în angajarea militară nu este decât un pas. Un pas pe care autorul îl și face, acuzând precaritatea armatei române și obediența exagerată față de proiectele Antantei.

Dacă este ceva de admirat fără rezerve la Louis Basset, aceasta ar fi moderația în manevrarea simbiotică a contradicțiilor. Dacă în cazul Regelui Carol I secretarul combină respectul cu venerația, în relațiile cu Regele Ferdinand admirația față de calitățile umane ale suveranului este dublată de o compătimire comprehensivă :

Datoria mea de slujitor devotat al Casei și convingerile profunde pe care le-am căpătat în urma ultimelor întrevederi cu Regele Carol îmi dau curajul să-i spun nepotului său tot ce gândesc. I-am amintit mai întâi că Regele îmi spusese cu puțin înainte să moară că se considera legat personal de tratatul de alianță cu Germania și nu mă îndoiam că și-ar fi menținut această orientare politică, rezultat al experienței sale și al singurei linii de conduită ce corespundea intereselor vitale ale țării. Am adăugat că larga majoritate a populației dorește neutralitatea, că un război, chiar încununat de succes, în contra Austro-Ungariei, n-ar duce decât la aservirea economică și politică față de Rusia și că, în caz de înfrângere, el (Ferdinand, n.n.) ar fi singurul responsabil în fața țării. Dimpotrivă, refuzul său de a declara războiul ar provoca în România un ecou de aprobare mult mai serios decât agitația de suprafață creată de Antantă și de agenții săi”.

XS
SM
MD
LG