Istoricul de artă Radu Bogdan s-a stins din viață pe 12 august 2011. Născut în 1920 la Galați, a fost un posesiv până la sufocarea celuilalt, dar nu mai puțin generos, tot până la sufocare, și un munte de informații despre anii interbelici, despre cenaclul Sburătorul, despre Liceul „Cultura”, despre activiștii Secției de Propagandă și ai „frontului ideologic” (Ofelia Manole, M. T. Vlad, Simion Alterescu, Gh. Gonda, etc.). Radu Bogdan era o arhivă vie a istoriei artelor plastice din România ultimelor șapte decenii și chiar mai mult. Dacă ar fi să sintetizez personalitatea sa, aș folosi cuvintele anima candidissima.
Cele două volume despre Ion Andreescu ar face mândria oricărei culturi de anvergură: de o copleșitoare erudiție, scrise cu o dragoste unică pentru marele artist, ele sunt exemplare și din punct de vedere metodologic. Radu Bogdan aplica în istoria artei tehnica pământului pârjolit: nu lăsa nimic neinvestigat, nescormonit, nescrutat. Cu sprijinul lui Maurer, a ajuns în 1965 pe insula Brioni, în Iugoslavia, la reședința lui Tito, în căutarea unui tablou dăruit mareșalului iugoslav de către Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker în decembrie 1947. Făcând zeci de fotografii, din varii unghiuri, a mișcat puțin tabloul și a descoperit în spate, în prezența unui ofițer al securității din țara „vecină și prietenă”, microfoanele instalate de poliția secretă a lui Ranković. Așa s-a ajuns, îmi spunea la un moment dat Radu Bogdan, la eliminarea acestuia din conducerea Uniunii Comuniștilor și la debarcarea sa din fruntea Ministerului de Interne de la Belgrad. Sigur, era vorba de un pretext, dar acest pretext a fost obținut în urma investigațiilor lui Radu Bogdan pe tema Andreescu.
Grație prietenului meu Radu Stern, l-am cunoscut pe Radu Bogdan în 1974. Ne-am văzut cvasi-săptămânal în anii de până la plecarea mea din România, în septembrie 1981. Mergeam duminica la el, uneori cu verișoara mea Olga, adeseori cu Radu Stern. Acolo m-am întâlnit și am conversat absolut liber cu Alexandru Paleologu, cu Gabriel Liiceanu, cu Andrei Pleșu, cu Victor Ieronim Stoichiță (atunci când acesta a venit în vizită, în țară, prin 1980). Am fost cu cei doi Radu (Bogdan și Stern) la Sinaia, cred că în 1978, ne-am plimbat mult acolo cu Andrei și Catrinel Pleșu, am vorbit despre Hegel, Soljenițîn, Conquest, Orwell, Hannah Arendt, Cassirer și câte altele. Radu Bogdan a fost inițial un marxist convins. S-a trezit destul de repede, a sfidat dictatura culturală oficială printr-un fel de spirit iconoclast care refuza ordinele lui Răutu & co. Prin 1954, același Răutu l-a atacat direct, vorbind despre „acest Radu Bogdan nimerit întâmplător în critica de artă”. Tupeul malițios al Jdanov-ului României era fără margini.
Vizitele la Radu Bogdan erau întotdeauna pline de învățăminte pentru mine. Discutam despre istorie și, subit, mă întreba: „Vrei să-l cunoști pe Carandino? Te pot prezenta”. Ceea ce-a și făcut. Nu am avut cum să le mulțumesc vreodată îndeajuns lui Radu și soției sale Dalia pentru acele după-amiezi și seri petrecute împreună. L-am revăzut prin 1991, era de-acum foarte obosit și, prin insistențele sale proverbiale, destul de obositor. Dăruia și se dăruia. Am mai apucat să vorbim de-a lungul anilor, îmi spunea întotdeauna, cu vocea sa tunătoare, că are lucruri formidabil de importante să-mi spună, chestiuni ce-mi vor schimba imaginea despre tot ce s-a petrecut în România și în lume în ultima jumătate de veac XX. N-am mai apucat să aflu enigmaticele sale informații, s-a dus cu ele în lumea drepților.
Spirit enciclopedic și strălucit istoric de artă, intelectual obsedat de meandrele politicului în veacul totalitarismelor, Radu Bogdan a lăsat în urmă o operă fundamentală și un exemplu demn de urmat.
