Lui Valéry Giscard d’Estaing îi plăcea să repete, cu orgoliu nedisimulat, că a fost cel mai tânăr președinte al celei de a V-a Republici, ales la doar 48 de ani. În fapt, Giscard a făcut dovada unei precocități remarcabile: a luat bacalaureatul la 15 ani, a absolvit înalte școli (Școala Politehnică, Școala Națională de Administrație), a început de timpuriu o bogată carieră ministerială, s-a impus ca un specialist de clasă în domeniul finanțelor.
În 1974 candidează la președinție și se confruntă, într-o antologică dezbatere televizată, cu candidatul socialist François Mitterrand: atunci a rostit Giscard faimoasa replică „vous n’ avez pas le monopole du coeur, monsieur Mitterrand”. A câștigat alegerile și a încercat să impună un stil nou la palatul Élysée. A făcut gesturi șocante și, în ochii unora, demagogice: a invitat niște gunoieri la micul dejun, s-a „invitat” la cină în familia unor francezi de condiție modestă. Încerca să pară, cum se spune acum, „cool”, mergea la schi, juca tenis, fotbal, cânta la acordeon. Sigur că nu reușea să fie cu totul natural, îl trăda o anume morgă aristocratică. Dincolo de aceste gesturi mai mult sau mai puțin spectaculoase, președinția lui Giscard a fost marcată de câteva evenimente importante, cu impact major în societate. S-a autorizat avortul („legea Veil”), vârsta majoratului a fost coborâtă la 18 ani (în loc de 21 de ani), s-a legiferat divorțul prin consimțământ mutual. Aceste reforme profunde au stârnit nemulțumirea conservatorilor și e meritul lui Giscard că nu a cedat presiunilor, impunând această liberalizare ireversibilă.
Pe alte planuri lucrurile nu au mers la fel de bine. A intrat în conflict cu primul ministru, Jacques Chirac, care îi va deveni un rival redutabil. După o primă perioadă de avânt economic, criza petrolieră aduce cu ea stagnare și șomaj. Giscard încearcă să pareze și se consacră unui proiect ambițios, construcția Europei, creează Consiliul european, demarează procesul care va duce, în final, la moneda euro. E fragilizat și de așa-numita afacere a „diamantelor lui Bokassa”, afacere dezvăluită de săptămânalul satiric Le Canard enchaîné, diamante care i-ar fi fost oferite președintelui francez de dictatorul african Bokassa. Una peste alta, în 1981 pierde alegerile în favoarea lui Mitterrand și părăsește, într-o punere în scenă cam teatrală, palatul Élysée.
A fost, neîndoielnic, o puternică lovitură pentru acest politician care se vedea acum nevoit să o ia de la capăt. A izbutit ceea ce puțini izbutesc: să se reinventeze ca oameni politici după ce cunoscuseră dizgrația. Devine deputat, președinte de Consiliu regional, se implică activ în proiectele europene, ține conferințe, participă la dezbateri televizate unde impresionează prin inteligența și spontaneitatea sa. Publică mai multe volume de Memorii precum și câteva romane, care au stârnit mai curând zâmbete decât aprecieri laudative. A fost ales la Academia Franceză, nu pentru romane, desigur, ci pentru întreaga lui activitate politică.
Vestea dispariției lui Giscard d’Estaing a stârnit multe ecouri în Franța și este un prilej de a reevalua rolul său în istoria recentă a țării. S-a propus de pe acum ca Muzeul Orsay (muzeul pictorilor impresioniști, care a fost creația lui) să-i poarte numele. Și încă ceva: acest personaj care părea dornic de onoruri a cerut ca înmormântarea sa să se desfășoare în cea mai strictă intimitate. Dacă în 1981 își regiza plecarea de la palatul Élysée ca un mic spectacol, de data aceasta Giscard pleacă discret, de parcă ar vrea să nu deranjeze pe nimeni.
