În Ucraina, la unul dintre posturile de control de pe linia de conflict cu regiunea separatistă Donbass, a murit la mijlocul lunii ianuarie o locuitoare a orășelului Jdanovka. Ludmila Kahidze, de 70 de ani, locuia pe teritoriul controlat de separatiști, în regiunea Donbass, unde au avut loc unele dintre cele mai grele lupte în timpul războiului din estul Ucrainei din 2014 cu separatiști susținuți de Rusia. Femeia nu sprijinea acțiunile rusești în Donețsk.
În fiecare zi ea își suna fiica – o pictoriță din Kiev, și îi povestea ce se mai întâmplă în Jdanovka. Fiica, Alevtina, a început să înregistreze aceste discuții și să le deseneze. I-a găsit mamei și un pseudonim de creație – Căpșuna Andreevna, pentru a-i proteja identitatea. Era, de fapt, un nume inventat de un copil de la grădinița la care femeia lucrase ca educatoare.
În timp, fiica Ludmilei Kahidze a făcut o colecție de mai bine de 200 de desene despre viața din Donbass văzută prin ochii Căpșunei Andreevna, care povestesc despre așa-numitul „referendum” pentru separarea de Ucraina, despre bombardamente, despre felul în care bătrânii mergeau după pensie pe teritoriul controlat de Ucraina.
Încă de la începutul conflictului Alevtina, fiica Căpșunei Andreevna, a încercat să o convingă pe mama ei să plece din Jdanovka. Dar femeia nu a vrut să abandoneze casa natală – ea credea din tot sufletul că războiul se va termina. Plus că își adora grădina – cultiva acolo legume, fructe și flori. Iar apoi le vindea la piață. În 2018 fiica Alevtina i-a cumpărat mamei un apartament în orașul Irpen, nu departe de Kiev și deja îl renova. Ea spera că totuși Căpșuna Andreevna se va muta. Dar nu au mai avut timp să ducă planul până la capăt.
După ce conflictul din estul Ucrainei a atins punctul culminant în 2014, Ucraina a încetat să plătească salarii și pensii celor care trăiau în teritoriile ocupate. Pentru a putea beneficia de pensie, Ludmila Kahidze a trebuit să treacă periodic un punct de control în regiunea Donețk pentru a face dovada că era rezidentă a Ucrainei. O astfel de călătorie din luna ianuarie a fost ultima pentru ea. La punctul de control al așa-numitei „republici Donețk” inima femeii s-a oprit.
Fiica Alevtina i-a spus povestea, într-un material realizat de televiziunea Current Time.
„Imediat după ce a început totul, când a început războiul – mama a numit asta atunci „harababură” – au apărut acolo, de neînțeles pentru mine, drapele rusești și am simțit atunci că urgent trebuie să scriu și să desenez despre tot ce se întâmplă acolo, despre ce îmi povestește mama.
14 august. Graficul este următorul: de la șase bombardează un pic, apoi seara, de la opt, imediat ce se întunecă...
14 august. Graficul este următorul: de la șase bombardează un pic, apoi seara, de la opt, imediat ce se întunecă. Iată așa un spectacol, Alia. Eu m-am dus fără să comentez și am plătit serviciile. Dar oamenii nu plătesc – spun că este război, la ce bun? Iar eu le spun: vă vor calcula penalități, veți vedea atunci! Și nici nu pregătesc conserve – nici roșii, nici dulceață. Nu au dispoziție – așa spun. Iar eu pregătesc. Și mă gândesc – lasă că veți ajunge să veniți la mine la iarnă, când se va termina războiul.
Eu înțelegeam că nu puteam să scriu despre ea ca fiind mama mea, pentru că ar fi fost periculos. Atunci am decis că voi scrie despre ea ca despre Căpșuna Andreevna. Pe asta nu am inventat-o eu. În grupa mamei mele, atunci când lucra la grădinița din Jdanovka, era un copil care nu știu de ce refuza să-i spună pe nume, Ludmila Andreevna, ci îi spunea Căpșuna Andreevna.
Ea merge la grădina de zarzavaturi trecând pe la postul de control, spune că nu se teme să meargă pe acolo pentru că la postul respectiv stă vecinul nostru. De fapt, așa a început totul, ceea ce noi acum numim război.
Din oraș nu se putea suna nicăieri. Nici din afară nu se putea suna încolo, iar rețea mobilă era doar la cimitir. Și ei mergeau cu toții acolo să sune.
11 septembrie. Astăzi lângă mama la cimitir sunau încă patru. Unul se plângea de viață, altul se lăuda cu viața lui, al treilea întreba de noutăți, al patrulea răspundea la întrebări. Există deja republică? Se poate reveni deja sau încă nu?
Mama îmi povestea toate aceste lucruri și eu mi le notam. Țin minte cum mama, după un bombardament, a venit la cimitir ca să ne spună că este vie, iar eu în prostia mea am întrebat-o: „Dar din ce parte s-a tras?”. Auzi tu, „dar din ce parte s-a tras?”! Ea mi-a spus: „Vrei să ies din subsol și să văd asta pentru tine? Că eu nu știu din ce parte s-a tras”.
Fenomenul numit „turism pensionar”...
După ce Jdanovka a devenit, să zicem așa, teritoriu profund ocupat, teritoriu care nu era controlat de Ucraina, a apărut fenomenul numit „turism pensionar”.
Pentru ca un pensionar din teritoriul necontrolat să primească pensie ucraineană, el trebuia să devină persoană intern strămutată – de facto, să mintă ca să primească certificatul necesar. Și pentru a fi de facto persoană intern strămutată el trebuia să se afle, să trăiască o anumită perioadă pe teritoriul controlat de Ucraina. Pentru asta ei trebuiau să traverseze frontiera, făceau acest drum o dată la două luni.
Am desenat această hartă cu mama încă acum un an – e despre felul în care ea traversa aceasta nouă frontieră care se numește „linia de conflict”.
Jdanovka. Mama se trezea întotdeauna la 4 dimineața, la 4.30 ea trebuia să fie în stație, unde să urce în autocarul care o ducea până la Maiorsk. Acolo ea aștepta împreună cu ceilalți oameni până se deschidea postul de control, la 8 dimineața. Treceau pe rând acest post de control, unde un militar din așa-numita „republică Donețk” le lua pașapoartele și pleca undeva, apoi revenea. Mama se revolta mereu că el lua pașapoartele și lipsea mult timp. Era înfricoșător. Pentru că la postul ucrainean sunt ferestre – omul dădea pașaportul și îl vedea unde este, în mâinile celui care verifică. La posturile „republicii Donețk” nu exista așa ceva.
Apoi, după ce trecea de acest post, ea urca în autocarul care cu 8 ruble îi ducea pe toți la „punctul zero”.
În acel autocar și i s-a făcut rău. Au dus-o la un punct mobil de încălzire unde cei de acolo au încercat să-i acorde primul ajutor. Nu au reușit – când a venit ambulanța nu mai avea puls. Aici a și murit.
În anul 2018, 50 de oameni au murit la aceste puncte de control...
În anul 2018, 50 au fost… de oameni… care au murit la aceste puncte de control.
Această conversație confidentă pe care o purtam cu Căpșuna Andreevna, în care ea îmi povestea ce se întâmplă acolo, din păcate s-a încheiat. Pentru că nimeni nu poate purta această discuție în locul ei. Dar însuși proiectul „Căpșuna Andreevna” – toate aceste texte, desene, foarte multe dintre care nu au fost publicate, acum le voi putea publica. Atunci mă temeam să-i fac rău.
12 august. Războiul cu ale lui, dar gladiolele le-am vândut. Sunt cumpărate pentru nunți, pentru zile de naștere. O femeie a venit și mi-a spus: „Așa de mult îmi doresc să mi le pun pe masă, astăzi e ziua mea!” Florile aduc bucurie oamenilor, și pentru mine e bine. Iar jumătate din cei din Jdanovka au plecat. Și știi, Alia, au plecat, în primul rând, cei care au mers să voteze pe data de 11, la referendum (pentru separarea de Ucraina – n.red.). Îți poți imagina, ce lași?”
