„Întîlnire cu Istoria.
Victimele Securităţii povestesc: Gheorghe Popescu, Ionică Baurceanu, Stelian Marinescu, Mihai Stănculescu, Constantin Lungu, Ion Ursu”
Încăperea de la primul etaj al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Un loc în care întâlnirea cu trecutul este întotdeauna dramatică. Așezați în fața dosarelor, oamenii se confruntă cu propria viață. Regăsesc acolo întâmplări uitate, gesturi, vorbe, iubiri, lașități. Își regăsesc de multe ori până și cele mai tainice gânduri, tragediile și bucuriile - totul văzut însă prin ochii ofițerilor de securitate sau ai informatorilor. Un trecut care dintr-o dată capătă o nouă dimensiune, care îi transformă în personajele unei piese cu textul scris de mâine necunscute. Sau, mai rău, de mâinile atât de apropiate ale familiei, prietenilor, colegilor.
Popescu Gheorghe a descoperit că a fost turnat la Securitate de cel mai bun prieten al său, cu care împărțise calvarul celor șase ani de închisoare comunistă.
„Cel puțin unul dintre ei era așa de apropiat de mine încât… Și era singurul de care nu mă feream. Aici era culmea, fost coleg al meu de detenție, nu mă feream să-i spun tot ce gândeam și tot ce făceam. Aici e durerea mare. Că m-am ferit de toată lumea în jur, numai de ăsta nu m-am ferit, că știam c-a suferit lîngă mine, c-am fost amândoi, vorba aia, am făcut diguri, numai pă dracu n-am făcut prin pușcăria aia”.
Amărăciunea acestei descoperiri l-a marcat mai mult chiar decât toate suferințele detenției. Mai mult decât bătăile. Cei care-au trecut prin acest purgatoriu, spun însă că bătăile din închisoare nu erau atât de crâncene ca cele din anchetele Securității. „Te făceau zob, te băteau până semnai ce voiau ei. Cine spune alfel, minte”, mărturisește Ionică Baurceanu.
Dar tot el recunoaște că cea mai crâncenă bătaie a luat-o fiind în libertate, în 1977, când, vezi Doamne, securiștii nu mai erau bestiile perioadei Dej, erau «băieții buni» . Ionică Baurceanu :
„M-a bătut așa: cinci ore din oră-n oră. Și prima dată serii de 25 de bastoane de cauciuc la spate, cu pantalonii jos. Și erau șapte băieți. Erau băieți cu cravate, costume. Unul din ei era mîncat de sifilis și răcnea la mine de-mi spărgea urechile, cred că de-aia-l ținea acolo. Că la prima reziști ! Am rezistat. Da' când m-a bătut a doua și-a treia oară, m-a tăiat plânsul. M-a zdrobit. Când am ajuns acasă la 1 noaptea, că nevastă-mea e bolnavă cu nervii, săraca, a stat, c-aveam un copil de crescut, ce-avea băiatul meu, 11 ani atunci. Și când m-am dezbrăcat, doamnă, și m-a văzut, ce credeți c-a spus nevastă-mea, o femeie simplă? «Mă, da' nu s-au gândit că ești tată de copil?» ”
Dar tot Ionică Baurceanu spune că anchetele de la Securitate, anchetele în libertate, erau mai groaznice chiar și decât închisoarea :
„Chemările astea la Securitate, doamnă, erau… anchetele astea erau mai grele decât pușcăria. Pentru mine au fost mai grele. Te anunța de seara, știi. Nu dormeai noaptea. Am avut un timp un cățel d-ăsta pechinez. Când mă chema la Securitate, nu dormea nici ăsta noaptea”.
Te chema zile la rând și te întrebau unul și același lucru. Te punea să scrii la nesfârșit aceeași poveste, doar-doar te contraziceai undeva. Doar-doar vor găsi ceva cu care să te înfunde. Stelian Marinescu :
„Păi dacă eu eram urmărit pas cu pas, vedeți dumeavoasră, de informatorii ăstia care dădeau informări cu totul neverosimile la adresa mea! M-au chemat la Securitate așa, degeaba și mă obliga să spun unde e aurul, unde-i pistoletul”.
Unii rezistau, alții nu. Pentru că nu toți sunt la fel de tari, nu toți reușesc să-și înfrângă teama în fața torturii, mai cumplită chiar decât cea în fața morții. Vinovați nu sunt atât cei care au cedat, cât sistemul care i-a pus în situații limită. Un sistem în fața căruia doar în Dumnezeu mai puteai găsi sprijin. Medicului veterinar Mihai Stănculescu i s-a confecționat un dosar penal pentru a putea fi închis, de fapt, pentru atitudinea politică ostilă la adresa regimului comunist. Mihai Stănculescu se întreabă cum de a putut rezista. Era în 1987, așa-zisa perioadă „de catifea” a Securității :
„Stau și mâ gândesc cum am putut rezista. Dar să știți că numai Dumnezeu îți dă această credință. La două trei zile eram chemat la postul de Miliție. Eram pus să dau diferite declarații. Foaaarte frică mi-a fost și mie! Dar e mult până-ți înfrângi această frică și, cum capeți acest curaj, mi-am dat seama că poate să mă aresteze, poate să mă împuște. Să știți că nu exagerez!”
Când Securitatea nu reușea să găsească un motiv să-ți fabrice un dosar penal, te scotea nebun și ajungeai la Bălăceanca. Este cazul lui Constantin Lungu, cel care a avut curajul să facă unul dintre puținele manifeste-program împotriva regimului, care a îndemnat la insurecție armată și a încercat să organizeze o mișcare de rezistență. Închis la Văcărești, el descoperă cu uimire că celularele erau pline cu politici. Dar adevăratul coșmar l-a trăit la Bălăceanca :
„Ziceai că parc-ai luat marijuana, parcă droguri. Ei ziceau: îti dau o pastiluță, ia-o. Ce pastilă? Dracu să știe. De multe ori te lua cu friguri.”
Securitatea se speicializase în inducerea terorii psihice, formă rafinată de control. Deși aparatul Securității nu depășea 30.000 de oameni, ei păreau de zece ori mai mulți. Poate pentru că lor le erau asimiliați și informatorii. Teama îmbracă forme diverse. În joc intrau securitatea materială, copiii, realizarea profesională, serviciul. Șantajul și ameninșarea erau armele preferate. Lor le-au cedat mulți. Din oportunism, din teama de mai rău? Greu de spus. Oricum, amintirea anilor negri când oprea duba în poartă și te ridica, sau îți ridica prietenii și vecinii nu s-a șters niciodată, ce să ne mai mirăm că a rezultat un popor cu creiere spălate, spune Ion Ursu :
„S-au dus zicea să culeagă informații di la frate-mio, profesor de la Galați. Fratemoi, în loc să-mi dea telefon, sau să mă anunțe pă scrisoare Bă, bă băiete, ăltia te caută, te cercetează, i-a fost frică. C-au fost la mama să ceară. Și i-au spus mamei: Mătușă, zice, băiatul matale Vasile e boier la București. Mama, sigur, zice. Da, e boier! A fotografiat tot ce-avea mama pe pereți. Sunt în dosar. Nici mama nu mi-o spus, probabil că de frică. Aicea vreau să vă spun că te miri că a ieșit poporul ăsta cu creierul spălat. Păi cum să nu iasă, dacă-i îngrozea? Dacă familia mea nu m-a anunțat niciunul băi băiatule, ia vezi că ăștia îs pe urma ta”.
Unii devenau turnători. Nu toți. Așa cum nu toți sunt vinovați, nu toți sunt nevinovați. Cei mai mulți priveau mereu peste umăr, vorbeau în șoaptă, își ocoleau prietenii cu probleme. Se fereau până și de umbra lor. Treceau prin viață călcând în vârful picioarelor.
