Linkuri accesibilitate

Viena nervoaselor contradicții


Viena sfârșitului de secol XIX—început de secol XX a fost adesea mitizată. A devenit un semnificant istoric și o marcă de succes recunoscută peste tot în lume. Faima ei postumă a fost asigurată de capodopere ale istoriografiei precum cartea lui Allan Janik și Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, sau de expoziții la Centrul Pompidou din Paris și MoMA, la New York.

Nicolaus Sombart i-a atribuit Vienei fin de siècle o semnificație paradigmatică pentru secolul XX în ansamblu. Potrivit sociologului cultural german, problemele centrale ale modernității au fost articulate la Viena mai precis și mai radical ca oriunde altundeva. Ele au luat forma și au împrumutat atitudinea unor inovații culturale precum anti-muzica lui Arnold Schönberg, critica lingvistică a lui Karl Kraus, psihologia fictivă a lui Arthur Schnitzler, critica empirică a lui Ernst Mach, psihanaliza lui Sigmund Freud sau anti-metafizica lui Wittgenstein.

Viena la 1900 era conglomeratul ciudat al unora dintre cele mai divergente (dar și interdependente) dezvoltări politice, sociale și culturale ale perioadei. În vreme ce burghezia liberală favoriza monarhia iar mișcările democratice erau afectate de birocrația tradițională, populismul era asociat cu catolicismul iar Iluminismul târziu era preocupat de condițiile sufletului uman și principalele trăsături psihologice ale individului.

Din inima orașului, de la Hofburg, îmbătrânitul împărat Franz Iosif căuta cu disperare să păstreze intact regimul autocratic precum și mitul vechiului Reich german. În același timp, pe noul bulevard Ringstrasse o burghezie potentă economic afișa succesul târziu al capitalismului sub forma unei magnifice arhitecturi istoriciste. În districtele mai modeste ale orașului, mica burghezie era sceptică față de modernitate și deplângea pierderea „vechii Viene” (care însemnase satisfacție și claritate). În suburbiile industrializate, domneau problemele locuirii, mizeria socială, imigrația de masă și potențialele revolte politice.

Corpul simbolic al Vienei era și el distorsionat în fel și chip. Era segregat social și totuși, paradoxal, extrem de omogenizat prin standardele estetice și fațadele de pe Ringstrasse, care dominau inclusiv aspectul periferiilor proletare. Deși nobilitatea depășise de mult timp apogeul puterii sale politice, moștenirea culturală domina încă fantasmele și proiecțiile unei clase care tânjea după recunoaștere socială. Așa se face că burghezia liberală și predominant evreiască, cea care își câștigase abia recent puterea politică, a fost foarte rapid provocată (și în final înfrântă) de către populismul antisemit al claselor de jos. În același timp, utopismul egalitar promovat de intelectualii progresiști evrei ai claselor superioare se răspândea printre masele de proletari periferici ca reacție la neîmplinirea umanitară promisă de liberalism.

În cafenelele și saloanele capitalei de imperiu, scriitorii, artiștii și oamenii de știință căutau o definiție existențială comună pentru toate aceste contradicții și păreau să și afle câteva răspunsuri în psihanaliză, psihofizică, expresionism și într-o așa-zisă nervozitate estetică sofisticată. Aici, Iluminismul târziu a fost marcat de un profund scepticism și o căutare radicală a potențialului eliberator al sinelui.

Viena la 1900 era deopotrivă un laborator al Apocalipsei și locul de naștere al unor curente care vor marca secolul furtunilor ideologice. Era locul ultimului Habsburg, dar și al tânărului Adolf Hitler sau al lui Theodor Herzl, părintele sionismului politic modern. Aceeași Vienă era locul patriarhalului primar Karl Lueger, cel care dăduse formă antisemitismului modern printr-o mișcare politică de masă, dar și al unuia dintre părinții fondatori ai socialismului democratic, doctorul evreilor săraci, psihologul și reformatorul social Victor Adler.

Tot Viena era și prima metropolă în care antisemitismul organizat avea să cucerească puterea după democratizarea votului municipal, dar și primul oraș cu peste un milion de locuitori sub administrație social-democrată. În cuvintele marelui scriitor Robert Musil, această Vienă semăna cu o bășică a inițierilor și inovațiilor pe cale de a se sparge, o cadență gigantică, precum și eterna disonanță și cacofonie a unor ritmuri îndreptate unele împotriva celorlalte. Este și motivul pentru care, în 1900, când succesul profesional se afla încă la ani de zile distanță, Sigmund Freud îi scria prietenului Wilhelm Fliess la Berlin că detestă Viena cu o „ură personală pozitivă” și că, spre deosebire de gigantul Anteu, fiul lui Poseidon și al Gheei, capătă o putere reînnoită de fiecare dată când părăsește orașul. Aceste cuvinte nu trebuie să ne poarte însă pe vreo pistă greșită. Ele ascund uriașa datorie intelectuală a lui Freud față de adesea ostila atmosferă a orașului în care trăia și lucra...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG