Asemeni imnului pe care l-a născut, La Marseillaise, Revoluția franceză a avut o viață universală și una particulară. Revoluția aparține, desigur, tuturor, dar este până la urmă Revoluția franceză. În aspectul ei universal, Revoluția a produs Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, tricolorul revoluționar, imaginea simbolică a Libertății precum și sentimentele de libertate, egalitate și fraternitate. În acest sens, ea a servit ca paradigmă și inspirație pentru toate revoluțiile ulterioare (cel puțin până când Internaționala a înlocuit Marseilleza).
Fațeta națională a Revoluției ni s-a arătat în consolidarea și întărirea statului francez la a cărui naștere a contribuit, precum și în nemiloasa exterminare a dușmanilor reali ori imaginați. Tricolorul a devenit primul drapel național; imaginea feminină a Libertății a beneficiat de o „rebotezare” galică (Marianne). Realmente, cele două vieți ale Revoluției franceze s-au născut împreună în 1789 și tot împreună au rămas de atunci încolo.
Atunci când englezii și-au decapitat suveranul în 1649, regicizii erau convinși de rechizitoriul lor împotriva lui Carol I, unul care avea să fie tradus ulterior în termenii disprețului său pentru drepturile moștenite ale englezilor. Aceleași drepturi moștenite au trecut Atlanticul în Virginia și Massachusetts și au pus în cele din urmă bazele revoltei și secesiunii împotriva unui alt rege britanic, deși până la acea dată începuseră deja să fie numite „drepturi inalienabile”.
Așa cum o spune și Declarația de Independență (1776), guvernele sunt instituite pentru a securiza aceste drepturi, iar legitimitatea li se bazează tocmai pe abilitatea lor de a face acest lucru. Pe cale de consecință, pentru a justifica „separația” și transferul de legitimitate de la Coroana Britanică la cele câteva state, documentul fondator al Statelor Unite ale Americii conține o lungă listă a fiecărui abuz specific.
Thomas Jefferson trăia la Paris în 1789, ca reprezentant american, atunci când mulțimea dezlănțuită lua cu asalt închisoarea Bastiliei. Așa cum spunea și istoricul francez Georges Lefebvre (1874–1959) în The Coming of the French Revolution, parizienii se adunaseră în afara zidurilor cerând distribuirea armelor din depozitele închisorii spre a se apăra de o zvonită mișcare a trupelor regaliste, în capitală și în jurul acesteia.
Când reprezentanții care merseseră înăuntru să negocieze cu comandantul Bastiliei au întârziat să reapară, mulțimea și-a imaginat o altă trădare și a luat cu asalt fortăreața, distrugând-o. A doua zi, pe 15 iulie, căutând să se protejeze de o anticipată contrareacție, parizienii l-au ales pe veteranul Revoluției americane, Marchizul de La Fayette, să organizeze noua Gardă Națională. Culorile pe care acesta le-a ales au fost roșu și albastru (culorile Parisului), separate de alb (culoarea regelui).
Faptul că revoluționarii parizieni n-au văzut nicio contradicție în a accepta culoarea regelui într-o alianță simbolică cu celelalte indică situația complicată din Franța în primăvara și vara anului 1789. Speranța și frica au dictat cursul evenimentelor. Convocarea Stărilor Generale, prima după 1614, a reprezentat o sursă de speranță și prima posibilitate de a exprima public revendicările, în special în chestiuni fiscale. În același timp, a existat aproape de la început teama că aristocrația curții ar putea să răstoarne situația (și procedurile).
Construit înainte ca lucrurile să se petreacă, mitul conspirației aristocrate a acaparat imaginația publică și a ghidat Revoluția de la început la sfârșit. Denumirea de Adunare a Stărilor Generale era un mod de a trasa o linie de demarcație între cei care susțin corpul reprezentativ și ceilalți, a căror loialitate era pentru casta lor și nu pentru „națiune”. Caracteristică pentru progresul Revoluției, aceasta a fost și prima dintr-o serie de manevre simbolice menite să eticheteze și flancheze „inamicul”.
Faimoasa diatribă a lui Edmund Burke împotriva Revoluției (Reflecții asupra Revoluției din Franța), apărută în noiembrie 1790, țintea tocmai principiile ei universale. „Ei resping experiența drept înțelepciune a neștiutorilor de carte”, se plângea Burke. Temându-se de implicațiile doctrinei universaliste a Revoluției, Burke n-a văzut că ea fusese legată de ideea de națiune (cu cât mai strânsă legătura, cu atât mai intransigentă doctrina).
În orice caz, evaluarea lui Burke s-a pliat perfect pe fricile prevalente în Franța la acea dată. Ea a dat o formă literară conspirației de peste granițe. Emigrația aristocratică a făcut presiuni pe lângă alte conduceri europene spre a interveni în favoarea regelui, însă fără prea mult succes. Franța avea să declare război Austriei în aprilie 1792 ca măsură preventivă împotriva unei anticipate invazii. Facțiunile locale aveau motive diferite pentru a susține o astfel de mișcare: unii au crezut că o victorie modestă ar ajuta la reinstituirea regelui într-o monarhie constituțională. Regele însuși a sperat că o înfrângere l-ar ajuta să recâștige puterea. Alții au văzut în asta ocazia de a ajunge în poziții de putere pe valul entuziasmului popular. Maximilien de Robespierre, care nu era încă într-o astfel de poziție, s-a situat împotriva declarației de război, pe care a considerat-o, de asemenea, o conspirație.
În cele din urmă, războaiele revoluționare care au acaparat restul decadei au dat un impuls dorinței de a aboli diferențele și uni națiunea. Imaginata conspirație a devenit realitate, implicând un război pe două fronturi: la granițe, împotriva armatelor contrarevoluționare austriece, prusace, olandeze și britanice; în Paris și în provincii, împotriva contrarevoluționarilor dinăuntru. Nu era defel o chestiune ușoară. Condițiile materiale ale unui război extern și-au pus amprenta asupra prețurilor alimentelor și altor nevoi de bază. Războiul civil a izbucnit în mai multe regiuni, de notorietate rămânând conflictul din Vendée.
Pe de altă parte, toate aceste semne evidente de disensiune au realimentat mișcarea pentru identificarea națiunii suverane și autentice. Adunarea Legislativă Franceză, votată alături de Constituția din 1791, a pavat calea către Convenția Națională, cea care, un an mai târziu, avea să-l condamne pe rege. La o lună după declanșarea Terorii, aceeași Convenție a adoptat un nou calendar—un alt gest simbolic către un nou început și o nouă (și singulară) identitate.
Teroarea a dus strânsa legătură dintre drepturi și națiune până în punctul ruperii. Aristocrații erau insuficienți ca referință. Mulți dintre ei fugiseră sau căzuseră sub ghilotină. Comploturile ce trebuiau deslușite erau acum de o cu totul altă natură, de vreme ce „ai noștri” puteau fi, de fapt, „ai lor”. Odată ce această diferență a fost expusă, moartea a devenit singura sentință posibilă—în fapt, o trecere de la națiune, cu mantaua ei de drepturi protectoare, la sălbăticie, unde nu există drepturi, ci doar putere. Dar Teroarea s-a isprăvit singură atunci când o teamă a înlocuit-o pe alta și termidorienii (27 iulie 1794) le-au aplicat lui Robespierre și Saint-Just o lovitură fatală. Alte nouăzeci de capete au căzut în două zile, redefinind apartenența națională.
Coșmarul lui Burke se prea poate să se fi întrupat, însă atunci când armiile drepturilor naturale au mărșăluit de-a lungul Europei, a fost sub stindardul lui Napoleon și învelit în tricolor. Lupta pentru reprezentare națională a fost în cele din urmă rezolvată în singurul mod posibil, adică printr-o singură persoană. Ideea că drepturile omului rezidă în națiune a oferit o justificare (dacă aceasta ar mai fi fost necesară) cuceririlor napoleoniene. Atunci când Hegel l-a văzut pe Împărat mărșăluind prin Jena în ajunul victoriei sale acolo, el n-a zărit un cotropitor comandant francez, ci „spiritul lumii călare”...