Linkuri accesibilitate

Viktor Frankl: Viața are sens în orice condiții


Imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial au fost scrise numeroase cărți despre ororile lagărelor de concentrare naziste. Portrete intense ale abuzurilor sadice împotriva deținuților au fost introduse astfel unor publicuri vădit sceptice. În realitate, prea puțini au crezut că natura umană se poate scufunda într-atât de tare. Era dificil de înțeles cum anume au ajuns să fie anihilate milioane de femei, copii și bătrâni; sau, în cazul celor care totuși au scăpat de gazare, cum anume au fost puși să muncească lipsiți de condiții minime de supraviețuire. Când acești „norocoși” erau complet epuizați, se alăturau și ei celor dragi, îngroșând sinistrul fum al crematoriilor. Extrem de puțini au supraviețuit infernului totalitar pe pământ. Printre ei, psihiatrul austriac Viktor Frankl (n. 1905–d. 2 septembrie 1997).

Frankl merită menționat și ca singurul supraviețuitor al Holocaustului care ne-a lăsat mărturii despre psihodinamicile deținuților și unele mai introspective, despre viața spirituală și psihologică în timpul groaznicilor ani ai propriei încarcerări (Omul în căutarea sensului vieții). Născut pe 26 martie 1905 la Viena, Frankl studiase medicina și obținuse un doctorat în 1931, dublat mai târziu de un altul, în filosofie, în 1948. Sub regimul nazist a continuat să trăiască în capitala austriacă pentru a-și proteja părinții, lăsând totodată să-i expire o viză de emigrare în Statele Unite. Povestea acestei decizii este ilustrativă pentru atitudinea lui față de viață, în general, pentru solidaritatea cu părinții, pentru altruismul său, pentru ezitările sale și pentru sine, pentru atitudinea religioasă și respectul față de tradiție.

Deoarece era evreu, a trebuit să-și închidă cabinetul de consultanță privată în 1939 și să preia poziția (oferită) de șef al secției neurologice de la Spitalul vienez Rothschild, unde, în perioada 1939–1942, s-a ocupat de programul de eutanasieri, lucrând cu pacienți care eșuaseră în tentative de suicid, inclusiv cei pe care îi abandonaseră alți doctori. Tot în această perioadă, soția lui Viktor pierdea prima sarcină. Între 1942 și 1945, Viktor Frankl avea să supraviețuiască mai multor lagăre de concentrare, dar să-și piardă părinții, fratele și soția. După război, în pofida acestei devastatoare suferințe, a rămas o persoană favorabilă reconcilierii și a detestat noțiunea de vinovăție colectivă, atrăgând deopotrivă laude și critici. Comportamentul său atipic i-a bulversat pe mulți oameni și la fel de mulți n-au reușit să-i înțeleagă decizia de a rămâne în Viena postbelică. Adevărul este că Frankl i-ar fi ajutat pe toți, inclusiv pe dușmani, dacă ar fi fost pacienții lui... așa înțelegea el umanitatea.

Cea mai cunoscută carte a sa, tradusă în câteva zeci de limbi, Omul în căutarea sensului vieții, ar putea fi situată pe același palier al secolului XX cu Arta de a iubi a lui Erich Fromm sau Profetul lui Kahlil Gibran. Acest volum a făcut logoterapia și pe Frankl însuși faimoși în întreaga lume. Respingând reducționismul adlerian și freudian, Viktor Frankl a insistat (nu tocmai fără justificare) că psihanaliștii nu aveau niciun drept de a-și forța pacienții să accepte o explicație a etiologiei ascunse a bolii lor mintale, fie ea sexuală sau socială în natură, care este, de fapt, proiectată asupra lor de către analist.

Într-adevăr, principala teză a logoterapiei este că analistul se află acolo pentru a-și ajuta pacienții să-și confrunte propriile frici și fobii. În realitate, pacienții trebuie să se vindece depășindu-și inhibițiile. Cea mai importantă dintre acestea este teama de moarte. De aceea, drumul către sănătatea psihică sau echilibrul mintal este dat de confruntarea cu propria mortalitate. Analistul devine un partener într-un dialog despre sensul morții cuiva pentru sine. Dezvoltând această așa-zisă „a treia cale” a psihanalizei, Viktor Frankl s-a bazat puternic pe fenomenologia existențialistă a lui Martin Heidegger din Ființă și timp, în care noțiunea de existență către moarte sau ființare întru moarte (Sein zum Tode) este mai mult sau mai puțin determinantul metafizic al tipului de ființă care sunt oamenii.

Această noțiune terapeutică determinată filosofic a avut un mare succes la umaniști de toate culorile, în special pentru că Viktor Frankl era un supraviețuitor de Auschwitz care își prezenta logoterapia ca pe o strategie a supraviețuirii. Experiența personală în lagărele de concentrare, descrisă atât de emoționant în Omul în căutarea sensului vieții, a fost la fel de mult o sursă a succesului precum teoria dezvoltată în ea.

După război, Frankl a devenit un fel de ambasador al psihoterapiei, ținând prelegeri în peste două sute de universități și alte locuri publice. La rigoare, viața și opera sa au fost dedicate depășirii reducționismului în psihologie, psihoterapie și medicină. L-a preocupat tema sensului/înțelesului, pe care a introdus-o în psihoterapie și logoterapie. Tot el a dezvoltat tehnica „intenției paradoxale” pentru a trata comportamentul compulsiv și anxietatea anticipatorie.

Anii postbelici aveau să fie extrem de creativi pentru Frankl, care a publicat numeroase cărți și articole. Tot în această perioadă și-a cunoscut a doua soție, Eleonore Schwindt, asistentă medicală la policlinica neurologică unde lucra (și cu ea a avut și o fiică). Începând cu 1957, a primit mai multe invitații în Statele Unite, angajându-se în turnee de prelegeri la Harvard, Princeton, Northwestern, Chicago, ș.a.m.d. Frankl a fost și unul din pionierii aplicării psihologiei medicale și psihoterapiei în spitale. S-a axat neobosit asupra furnizării unei asistențe practice spre a contracara într-un fel tendința nihilistă pe care a văzut-o penetrând cultura occidentală a secolului XX. Morala este că expresiile absurdului și disperării, atât de familiare celor care au traversat și supraviețuit veacului trecut, nu au fost doar experiențe individuale povestite în cadrul sesiunilor de consiliere sau terapeutice. Ele au reflectat consecințele unor evenimente sociale, economice, politice și tehnologice mari.

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG