Linkuri accesibilitate

Virgil Ierunca, subiect de teză doctorală


Titlul tezei este Aproape totul despre Virgil Ierunca, autoarea se numește Alexandra Florina Mănescu, a fost publicată în 2021 la editura Cartea Românească, iar coordonator i-a fost Nicolae Manolescu, cel care scrie așa pe coperta a patra a cărții: „Teza este cea dintâi cercetare doctorală consacrată lui Virgil Ierunca. Precizările pe care le face sunt utile și vor constitui baza oricărui studiu ulterior. Nu există în această lucrare niciun accent în plus. Biografia nu are nimic hagiografic. Totul este riguros exact. Alexandra Florina Mănescu restabilește realitatea peste tot, cu documente în sprijin. Teza ei este un monument de acribie. Rareori am coordonat o teză de doctorat atât de temeinică și de exhaustivă. Se pot da și alte interpretări scrierilor lui Ierunca, dar e puțin probabil să mai fie descoperite date noi legate de scriitor”. Dată fiind portanța, ca să nu zic grandoarea semnatarului coordonator, orice glosare devine inutilă, iar la limită ridicolă și oricum plină de riscuri.

Și totuși, prea mi-au fost apropiați sufletește Monica Lovinescu și Virgil Ierunca în multele ore petrecute împreună la Paris și București pentru a lăsa necomentată așa o generoasă sinteză biografică.

Inițial, m-a surprins neplăcut provocarea de natură competițional-exegetică insinuată încă în primele rânduri dedicate cuplului legendar al Radio Free Europe, ascultat cu fervoare aproape religioasă de toată lumea culturală românească. Subliniindu-și pionieratul în domeniu, autoarea precizează: „Dacă Monicăi Lovinescu i s-au dedicat până acum mai multe cărți produse ale unor cercetări doctorale, lui Virgil Ierunca i-au revenit cel mult pagini din istorii literare, capitole din teze, articole, studii de specialitate”.

Arhiva sonoră a Europei Libere: emisiuni realizate de Virgil Ierunca.

Virgil Ierunca
Virgil Ierunca

Oricine i-a cunoscut pe cei doi a rămas fascinat de comuniunea lor miraculos androginică, i-aș zice. În orice caz, de in-disocierea lor. Însuși faptul că, admiratori și dușmani deopotrivă, îi numeau paușal fie „Monicii”, fie „Ieruncii” e o dovadă că, așa cum desăvârșirea lor conjugală se întemeia pe cultura comună, pe convingeri, credințe și idealuri identice, pe aceleași instincte, lecturi și atitudini politice, lupta lor comună de o viață, ca un tandem ritmat perfect, ca o complicitate fără fisură, i-a trecut simultan într-un mit a cărui demitizare pare livrată aprioric eșecului. Delicioasa lor tachinare la fiecare replică, permanentul marivodaj intelectual sclipitor și simțul contradicției înscenat continuu cu o reciproc împărtășită înverșunare spectaculară, nu făceau în fapt decât să le reliefeze armonia esențială, unitatea făpturii, claustrul etanș îndesine, ceea ce te îndemna la început să ți-i consideri părinți, apoi frați mai mari, după care, din mentori, îți deveneau aproape niște copii adoptivi, atât le erai de recunoscător că te luminează, te încălzesc și rostuiesc, te fac dependent de energiile lor ludice sau războinice și dornic să-i ocrotești, date fiindu-le puritatea, generozitatea, buna credință, idealismul, altruismul și, deci, vulnerabilitatea. În paranteză fie scris, nu am mai încercat senzația aceasta decât, pe stil vechi, cu Arșavir Acterian și Barbu Brezianu.

Și în memorialistică au fost și sunt prezenți ca un monocuplu, mai ales dacă ținem cont de vârful emoțional care este capitolul dedicat celor doi în superba Declarație de iubire a lui Gabriel Liiceanu, ca și de josnicele, otrăvitele atacuri situate în dizgrațioasă antinomie pamfletară cu aceea și semnate, între alții, de-a lungul vremii, de Ion Caraion, Artur Silvestri, Paul Goma, N. Breban, D. Țepeneag și alți „literatori” sau „caietiști”, academicieni împovărați de odiseea ranchiunei. Apropo de Gabriel Liiceanu, e mare păcat că tocmai el, cel care a făcut cel mai mult în biografia și mai ales pentru bibliografia și demnitatea întru posteritate a cuplului parizian ultraromânesc din 8, rue François Pinton, iese „ofilit” din această cercetare doctorală din pricina faptului că autoarea nu a reușit să-l intervieveze special pentru carte.

Alexandra Florina Mănescu a fost șef de promoție în 2012 la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Constantin Brâncuși” din Tg. Jiu, este dublă masterandă a universității din Craiova, iar teza de față a fost elaborată între 2015 și 2018, cu o preocupare aproape obsesivă pentru documentarea exhaustivă și cu ambiția de a convinge că deține din plin înzestrarea pentru arhivistică și obiectivitatea sintetizator factologică. Primele 30 de pagini de investigație acribioasă, în linia Călinescu-Cioculescu, rectifică data de naștere a subiectului, eronat încatenată în istorii literare și care se dovedește a fi 25 august 1920, în satul Ciumagi, azi Lădești, jud. Vâlcea, ca fiu al lui Dumitru Untaru și al Elenei Neagoe (Maria Țuică, după adopție), doctoranda noastră fiind și cea care a convins autoritățile din Lădești să dea liceului local numele celui care a extaziat ori scandalizat atâta lume cu volume precum Românește, Fenomenul Pitești sau rubrici ca „Antologia rușinii”, „Actualitatea românească” ori „Teze și antiteze la Paris”.

Arhiva sonoră a Europei Libere: emisiuni realizate de Monica Lovinescu.

Monica Lovinescu
Monica Lovinescu

Dacă regreți absența examinării cărților autorului și necartografierea în tandem cu opțiunile, subiectele și verdictele Monicăi Lovinescu, în schimb scanarea biografiei îți răscumpără îndeajuns frustrarea, în special prin detaliile privind viața sentimentală, extrasele erotic epistolare, lumea gazetărească frecventată de tânărul ce se considera troțkist, dar se lăsa încântat de Condiția umană a lui Malraux, precum Eliade de Huxley și Papini, ca să nu mai spun de cutreierul prin dosarele informative de la CCNSAS, cu trista lor binecunoscută picanterie.

Cine știa că Ierunca a fost coleg de redacție la „Albatros” cu Al. Cerna-Rădulescu n-avea de unde să știe, până acum, de idila tânărului Untaru cu Alexandra Cerna-Rădulescu, sora poetului, după cum va fi șocat să afle de logodna cu Angela Pistol, al cărei refuz de-a părăsi România îl face pe Virgil disponibil pentru Martha Antoniu, prima soție a lui Paul Georgescu, descrisă de veninosul Ion Caraion ca „o fată cam de vârsta lui, evreică, brună, frumoasă, dinamică și utecistă. Era logodită cu Paul Georgescu, mai târziu se și vor căsători. Apoi vor divorța, ea devenind Marta Cormoș”. Cea căreia Virgil, în veritabil personaj romanesc parizian, îi spunea Marthe avea să fie caracterizată mai târziu de Norman Manea ca „o brună fragilă în care inteligența zvâcnea suplă, tăioasă ca un stilet”.

Integrat rapid în lumea liberă, fostul elev al liceelor „Lahovari” din Rm. Vâlcea și „Spiru Haret” din București dobândește numaidecât sagacitatea introspectivă aptă să transforme scrisoarea în pagină de jurnal cu alură de eseu autobiografic în rame de existențialism intelectualist: „Marthe, am devenit apoi un om liber cu mine. Nu știu ce înțelegi tu printr-un om tare, însă eu trăiesc acum exact cum eram înainte de a veni aici. Surprinzător, am o putere reală de a anticipa stări de conștiință, fără să intervin ulterior cu elemente de voință pentru realitatea acestora. Am știut întotdeauna ce mă aștepta aici fără tine, din momentul în care m-am hotărât să plec. Mă gândeam că, în fond, nu sunt atât de ridicul când îmi părea rău de ce se întâmplase cu mine. Astăzi, Marthe, sunt în plină realitate a lucrurilor acelea, tragic presupuse atunci, tragic trăite acum”. „Niciun compromis. Sunt prea departe de compromisuri ca să le mai pot înțelege și îndrepta. Dacă trebuie să treci peste mine, fă-o cu bărbăție. Pentru asta am plecat, poate iremediabil, pentru asta am renunțat la tine”. Extrasele din scrisorile către Marta scot la iveală consonanțe temperamental-spirituale deopotrivă cu Mihail Sebastian și Mircea Eliade.

Cât despre cotloanele arhivistice de la ANR sau CNSAS, aici îl vom descoperi, sub numele conspirativ „Dinu”, pe mult bănuitul în breaslă, dar până acum încă nedezvăluitul craiovean, Ion Deaconescu, cel care „propune răpirea lui Virgil Ierunca, oferă propuneri, soluții și toate datele asigurării succesului unei astfel de operațiuni”. După cum capitolul „Virgil Ierunca în amintirile prietenilor” oferă detalii revelatoare pentru istoria postului de radio „Europa Liberă” la concurență, aș zice, cu mulțimea celor relatate de Ion Rațiu în multele volume ale Jurnalului său. Așa e cazul (v. p. 260 ș.urm.) cu declarația lui Paul Dumitriu din 26 ianuarie 1980 despre relația Jacob Popper ̶ Edgar Rafael care complotau împotriva lui Noël Bernard în ceea ce s-a numit „cazul Trifa”. Mărturiile privind ajutorul acordat de Miron Radu Paraschivescu și Virgil Ierunca la cotidianul „Ecoul”, în 1943-44, unor jurnaliști evrei precum Eugen Schileru, Silvian Iosifescu și Ovid Crohmălniceanu, scrisoarea lui Otto-Eduard Marcovici din Tel-Aviv, sept. 1979, declarațiile semnate de N. Steinhardt și George Tomaziu împotriva acuzațiilor aceluiași „vechi, învederat și aprig stalinist Jacob Popper” (cum bine îl rezuma viitorul monah Nicolae de la Rohia, în 1979, pe fostul prefațator jdanovist al lui Coșbuc), alături de declarațiile lui Paul Goma și Eugen Ionescu, unde apar rabinul Moses Rosen și ministrul Pleșiță, din toate, conchide autoarea, „înțelegem limpede că întreaga campanie inițiată și derulată de Jacob Popper nu a fost decât o încercare de destabilizare psihică, fizică și sufletească a lui Virgil Ierunca, coordonată de Securitatea din România”.

Capitolul IV, Jurnal în oglindă. Virgil Ierunca despre Monica Lovinescu, Monica Lovinescu despre Virgil Ierunca te face să uiți inventarul făcut articolelor scrise la, sau după, moartea celor doi, când se deplângea discriminarea valorii soțului de către admiratorii supralicitanți ai soției, și, mie cel puțin, îmi stârnește așteptarea unei monografii bicefale a legendarului monocuplu realizată, să zicem, de Ioana Pârvulescu împreună cu Cristina și Cătălin Cioabă.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG