Trebuie spus fără vreo urmă de echivoc că marxismul a așezat în centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacând cu justițiară fervoare proprietatea privată și promițând năpăstuiților sorții sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesității în acela al libertății”. Același marxism a codificat resentimentul drept parte a matricei emoționale a unei mișcări menite să distrugă prin violență globală vechea ordine. Să nu uităm textul incendiar al lui Karl Marx însuși despre problema evreiască, în care tânărul filosof hegelian de stânga nu poate vedea emanciparea evreimii decât prin depășirea (adică anihilarea) evreității (Judentum), pe care, reflex și prejudecată proprii socialismului epocii, o reduce la condiția practicii murdar-mercantile („schmutzig-jüdische”). În Londra deopotrivă opulentă și sordidă a anilor 1860-1870 va fi trăit Marx momente de furie de nedomolit, va fi găsit el argumentele raționalizării explozive a resentimentului social în amețitoarele dantelării conceptuale și în verdictul neiertător din Das Kapital: „Ceasul din urmă al exploatării capitaliste a sosit. Expropriatorii sunt expropriați!”
Oricine va fi citit Demonii lui Dostoievski își amintește cu siguranță de șigaliovism, acea schemă utopică prin care se urmărea construcția unei societăți a termitelor umane. Tot astfel, este greu să uiți pornirile de ură anti-liberală ale posedatului Piotr Verhovenski, dorința acestuia de a instaura anarhia universală, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormită în pacea impardonabilă a unei execrabile, intolerabile cumsecădenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esențială, anume dreapta-socotință, echilibrul, decența, civilitatea. El trăiește, acest nihilist, sub semnul unei insatisfacții mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.
Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, utopistul machiavelic, a fost de fapt omul resentimentului. În a sa Istorie a revoluției ruse, regretatul Richard Pipes spunea că intelighenția a făcut din resentiment fundamentul unei doctrine a negării totale a ordinii stabilite. El nu polemizează, ci aneantizează. Când scrie despre „renegatul Kautsky”, în 1918, Vladimir Ilici îl compară cu un „cățel orb care latră când într-o direcție, când într-alta” și cu o molie care roade haine vechi (vezi Christopher Read, Lenin, Routledge, 2005, pp. 252-253). Lenin se îmbată, de fapt, cu propriile certitudini, nu admite nici cea mai politicoasă formă de critică. Convertește intoleranța în virtute, ridică exclusivismul la rang de principiu. Chiar prietenia este subsumată intereselor politice, dovadă ruptura cu menșevicul Iuli Martov. Din acest motiv, este de negândit o etică a bolșevismului. Amoralismul se află în chiar inima sa, scopul (mereu nebulos) sanctifică mijloacele.
Așa apar nihiliștii din romanele lui Turgheniev, așa sunt „vestitorii” din Așteptând ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din România. Nimic din ce-ar fi făcut țarismul, cu excepția unei sinucideri, scria Richard Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentară a acestei clase întemeiată nu pe proprietate, ci pe atitudini, emoții, sentimente, viziuni, angoase și aversiuni. La fel s-ar putea spune că nimic din ce-ar fi făcut democrația liberal-constituțională românească din anii ’30 nu i-ar fi putut îmblânzi pe legionari și pe comuniști, frați inamici jurați să arunce în aer edificiul pluralismului.
