Anumiți analiști ai tranzițiilor democratice din fostul Bloc sovietic au susținut încă de la început că deși comparațiile sunt cruciale, anumite concepte și idei desprinse din experiențele politice ale altor regiuni ar putea să nu funcționeze la fel de bine în post-comunism. Cea mai frapantă trăsătură a contextului post-comunist a fost, desigur, comunismul însuși (vezi, de pildă, excelenta carte a lui Ken Jowitt, apărută și în limba română ca Noua dezordine mondială: extincția leninistă, București: Curtea Veche, 2012; 1999 pentru ediția americană).
După 1989, cercetările empirice au confirmat rapid că era vorba de ceva cu adevărat diferit în lumea post-comunistă. Să ne amintim fie și de cercetarea transnațională a lui Marc Howard (Georgetown University) asupra societății civile, care a arătat că apartenența la organizații sociale este în mod sistematic mai mică în toate societățile post-comuniste decât în alte țări foste autoritare (Marc Howard, The Weakness of Civil Society in Post-communist Europe, Cambridge: Cambridge UP, 2003).
Războaiele balcanice din anii 1990, precum și conflictele regionale, mai întâi fierbinți, apoi înghețate, din anumite zone sudice ale fostei Uniuni Sovietice, au arătat cât de greu este să construiești comunități naționale viabile pe ruinele a decenii de politici etnice falimentare. Amir Weiner publica un excelent text pe acest subiect, pentru The American Historical Review, cu titlul „Nature, Nurture, and Memory in a Socialist Utopia: Delineating the Soviet Socio-ethnic Body in the Age of Socialism.” În plus, dacă moștenirile comunismului păreau a fi peste tot, impactul lor nu era egal distribuit. Anumite țări au reușit, cel puțin pentru o vreme, să înființeze și perpetueze instituții ale reprezentării democratice, economii de piață viabile și legături comunitare rezonabile. Altele n-au putut.
Dacă ne uităm la cazurile de succes și la eșecurile tranziției, ne putem întreba de ce au depins toate aceste lucruri, toate aceste decalaje? A ținut doar de voința umană sau și de altceva? Dacă rezultatele post-comuniste erau dependente de cale, cum se spune, sau dacă a existat o reținere inerentă din modul în care au fost construite aceste societăți vreme de decenii, atunci ce anume a determinat „calea” în post-comunism? Sau, o întrebare poate și mai importantă, ar fi fost lucrurile la fel în 2018 dacă n-ar fi existat comunism sau momentul 1989? Probabil că nu. Însă argumentul contrafactual este, de fapt, un mod convenabil de a zice că regimul comunist și prăbușirea sa generală au contat și că, într-adevăr, au schimbat cursul dezvoltării acestei mari regiuni. Întrebarea este cum?
Simplu spus, comunismul a schimbat profund și decisiv ordinea socio-economică și bazele private ale solidarității sociale. Tot comunismul a lăsat aceste societăți să construiască un capitalism fără capitaliști, dar experiența Europei Centrale și chiar a fostei Uniuni Sovietice a arătat ulterior că nu aceasta era o problemă atât de mare, cum se crezuse în 1989. Acolo unde capitalismul a fost sădit, capitaliștii au venit.
Revoluțiile din 1989 nu au schimbat doar societățile în care s-au petrecut. Ele au schimbat însăși natura Europei. Într-un fel, nimic nu a unit Europa (cel puțin până la crizele recente) mai mult ca propria ei divizare. Tot cadrul Războiului Rece a născut un proiect romantic: acest continent, atât de fragmentat politic și ideologic, a oferit la un moment dat și pretextul perfect, pentru intelectualii europeni de toate culorile, de a depăși clivajul și a spune că el nu are altă sursă decât comunismul însuși. În 1985, încă nimeni nu îndrăznea să gândească la punerea în practică a unei asemenea propuneri.
Dar apoi a venit 1989, ca moment magic. Parte din ceea ce l-a făcut atât de special a fost recâștigarea suveranității și apoi, cedarea ei aproape imediată și simbolică către Occident. Țările Europei Centrale și de Est au devenit actori aspiranți pe scena globală a capitalismului. Să nu uităm, după 1919, aceleași probleme au dus la prăbușirea democrației în regiune (cu excepția notabilă a Cehoslovaciei). Ce era, așadar, altfel în 1989? Nu erau aceleași pericolele? Ce s-a schimbat?
Nu doar că regimul comunist și apoi revoluțiile din 1989 au produs societăți care erau, iată, gata să-și revendice locul în Occident, dar aceste revoluții s-au petrecut într-o Europă care se unificase parțial tocmai spre a evita tirania din care Europa Est-Centrală abia ieșea. Astăzi, este un fel de loc comun în științele politice să spui că puterea „condiționărilor” practicate de UE a jucat un rol important în traseul post-comunist al acestor țări. Dar în 1989, a te realătura Occidentului însemna să faci parte dintr-un proiect mai mare al integrării europene. Succesul economic al admiterii Spaniei și Portugaliei cu doar trei ani înainte de ’89 fusese o surpriză pentru toată lumea și, ulterior, a reprezentat un model pentru Europa est-centrală (vezi Milada Vachudova, Europe Undivided: Democracy, Leverage, and Integration After Communism, Oxford: Oxford UP, 2005). S-au creat așteptări mari de ambele părți.
Uniunea Europeană se lărgise, între 1957 și 1995, de la șase la cincisprezece state membre, iar revoluțiile din 1989 au pus pe agendă o potențială uriașă extindere, care amenința să perturbe sau chiar să deraieze Uniunea de la proiectul inițial de integrare. Pentru următorii cincisprezece ani după 1989, politica în întreaga regiune a devenit o cursă a partidelor locale pentru statutul de cel mai competent în a-și duce țara spre tărâmul promis (Vachudova).
Odată atins acest obiectiv, politicienii Europei est-centrale s-au văzut liberi să se comporte în felul lor specific, să dea voce unor îndelung refulate fantasme politice. Schimbarea structurală avusese loc, erau deja înăuntru. Poate că asta n-a văzut nimeni, la acel moment. Dar așa s-a deschis și calea înapoi către periferia interbelică (vezi curentul iliberal) și, de aici înainte, lecțiile lui 1989 ne servesc ca reminder că, în multe privințe, lucrurile n-ar fi trebuit lăsate să meargă de la sine...