În luna aceasta se împlinesc 33 de ani de la dezastrul de la Centrala nucleară de la Cernobîl, din noaptea de 25 spre 26 aprilie. A fost cel mai grav accident nuclear civil. Este foarte greu de stabilit numărul victimelor, deoarece sistemul sovietic a încercat să ascundă o lungă perioadă de timp producerea lui. Prin contaminarea radioactivă a unor mari porțiuni din zonele învecinate – Ucraina, Belarus, Rusia și regiunea de nord a Republicii Moldova – incidența cancerului a crescut în aceste zone. Mai mult, sistemul sovietic nu i-a anunțat pe cei pe care i-a trimis în primele zile la Cernobîl care sunt pericolele. Oamenii trimiși acolo nu au știut nici de ce se duc și nici ce efecte asupra sănătății pot apărea. Kristiana Stepanovica a stat de vorba cu bunicul ei, Vitauts Stepanovics, aflat în Letonia la data aceea, în armata sovietică.
Vitauts Stepanovics: În ceea ce privește accidentul nuclear de la Cernobîl, în 1986... oamenii au fost trimiși forțat la muncă. Toți câți erau - militari, mulți dintre ei erau tractoriști, oameni care nu înțelegeau ce înseamnă radiațiile. Oamenii au plecat. Lacis Aivors, un consătean de-al meu, a plecat și el. S-a întors și a zis că e bine acolo. Primea vodcă, mâncare, îi plăteau un salariu mediu. Era convenabil. A plecat și a doua oară. A trăit după aceea vreo jumătate de an și a murit din cauza radiațiilor. Câțiva, cei care au putut, s-au ascuns. Au fugit. Mă refer la cei care au înțeles cât de periculoase sunt radiațiile. Nimeni n-a fost prevenit că teritoriul este radioactiv. Din câte cunosc, doar trei oameni din satul meu au supraviețuit.
Europa Liberă: Te-au trimis și pe tine la Cernobîl?
Vitauts Stepanovics: Nu, eu am fost transferat în rezervă pe motiv de boală. Pe mine nu m-au atins. Unii au reușit să se ascundă, dar dacă te recrutau la locul de muncă, nu aveai unde fugi. Erai recrutat pentru trei luni. Erai rezervist, trebuia să pleci. Cel mai grav era că oamenii nu înțelegeau pericolul radiațiilor – asta e nenorocirea. Ele nu au gust, nu au miros, nu știi că sunt aducătoare de moarte.
Pripiat (Ucraina): „orașul morților” cu ochii vii
Europa Liberă: Ce trebuiau să facă oamenii care erau trimiși la Cernobîl?
Vitauts Stepanovics: Să sape pământul, să curățe zona, să păzească teritoriul. Au chemat la muncă oameni din întreaga Uniune Sovietică. Asta se întâmpla încă de pe vremea lui Hrușciov. Dacă cineva avea nevoie de forță de muncă ieftină, erai chemat să faci armata pentru trei luni. Cei supuși serviciului militar lucrau pământul, erau tractoriști, manevrau combinele, strângeau recolta. Asta a durat până la sfârșitul Uniunii Sovietice.
Înainte, aceste munci le făceau deținuții, dar după moartea lui Stalin, a fost decretată o amplă amnistie și mulți deținuți au fost eliberați: deținuți politici, prizonieri de război. Nu mai exista forță de muncă ieftină. Și atunci, autoritățile chemau oamenii să facă armata timp de trei luni. Lucrau ca șoferi, tractoriști. Era o modalitate ușoară de a găsi forță de muncă.
Când erai trimis la Cernobîl, nimeni nu-ți spunea unde ești dus. În satul meu Slampe, nu erau asemenea oameni, dar știu că au existat oameni care au preferat să stea la închisoare doi ani și să iasă sănătoși de acolo. Eu cunosc doi consăteni care s-au întors de la Cernobîl și încă mai trăiesc.
