Când aud cuvinte de genul „Noi n-am avut un Havel”, mă întreb cum este posibil să ignorăm ori să uităm că noi l-am avut pe Corneliu Coposu (1914-1995). Că i-am avut pe Iuliu Maniu, Ion Diaconescu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Ioan Bărbuș, Constantin Titel Petrescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Iosif Jumanca, Ion Flueraș. Că l-am avut pe prințul-martir Vladimir Ghika.
Suntem în anul care marchează împlinirea a treizeci de ani de la revoluțiile din 1989. Într-un timp al atâtor abdicări, conformisme, mișelii și oportunisme, Corneliu Coposu a încarnat ideea de moralitate în politică. A fost un om demn, curajos și onest. Strategic, a fost un idealist. În plan tactic, știa că trebuie făcute și unele compromisuri, dar niciodată la nivelul principiilor esențiale. Nu a așteptat eliberarea de comunism ca pe un dar al unor forțe exterioare. A înțeles că sistemul era putred și că se va nărui din interior, că vor prima cauzele endogene, nu cele exogene. Într-o notă informativă a Securității din decembrie 1968 se menționa că, în viziunea lui Corneliu Coposu, „falimentul economic și ideologic al comunismului este total și că forțele care îl vor răsturna se vor naște din mijlocul lui și nu vor veni din afară” (vezi Tudor Călin Zarojanu, Viața lui Corneliu Coposu, Ediția a II-a, revăzută și completată, București, Editura Mașina de scris, 2005, p. 99). În august 1980, la Gdansk, era recunoscută, de către guvernul comunist al Poloniei, existența legală a sindicatului liber și auto-guvernat Solidaritatea. Analiza lui Corneliu Coposu s-a dovedit profetică și cât se poate de lucidă. Societatea civilă a învins dominația unei birocrații meschine, violente și inepte. Adevărul a învins minciuna. Acestea sunt fapte, nu reverii.
A refuzat orice pactizare cu forțele totalitare, a trăit în adevăr, plătind această opțiune cu ani lungi și chinuitori de temniță, domiciliu forțat și perpetuă supraveghere. Grație lui Corneliu Coposu, Ioan Bărbuș, Șerban Ghica și Ion Diaconescu, spre a-i numi doar pe acești oameni admirabili, tradiția PNȚ a supraviețuit, a continuat să pulseze în adâncuri, în pofida represiunii securiste și a falsificărilor propagandistice. Atunci când România a ieșit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a știut să reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor dispărutului, nu însă și defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicările morale.
Avea vocație de fondator, de lider, de călăuzitor. O făcea cu un contagios umor și firească modestie, nu suporta ceea ce se cheamă self-righteousness. Orice pompozitate îl agasa. Despre un jurnalist și romancier care se împăuna până la sațiu cu meritele sale de politolog, mi-a reproșat, jumătate în glumă, jumătate în serios: „Ție ți-l datorăm!” Într-o vizită la Washington, la o recepție, a fost plasat de către organizatori la masa de onoare. A cedat locul altcuiva, a venit la masa unde ne aflam câțiva intelectuali și a conversat cu noi despre direcțiile vieții politice din România. Sunt sigur că Mircea Mihăieș își amintește momentul.
Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit și martirizat. Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său existențial, propria sa detenție de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice și culturale, distrugerea economiei de piață, exploatarea sălbatică a țărănimii, atacul împotriva religiei, prigonirea ortodoxiei neînregimentate și suprimarea absolut abuzivă a Bisericii Greco-Catolice au fost tot atâtea elemente care au susținut viziunea democratic-anticomunistă a lui Corneliu Coposu.
Pentru el nu era de conceput, după băile de sânge din timpul Revoluției din decembrie 1989, să tolereze o repetare a distrugerii noii democrații precum în perioada 1945–1946. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca să mai fie nevoie să insist. Pentru mine, opțiunea lui Corneliu Coposu, prețuită până și de veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul publicat în 1995 pentru ilustrul dispărut, a fost să se mențină consecvent de partea valorilor democratice și pro-occidentale.
