Dacă vrea să-și onoreze vocația autonomă, intelectualul trebuie să fie un spectator angajat. A nu consimți la răul din jur este o formă de a-ți fortifica propria statură verticală. Nu orice proiect politic este prin definiție cinic. Când Cetatea se întâlnește cu mari amenințări, intelectualii democrați nu-și pot permite să se mențină voios-indiferenți. Afirm acest lucru ca replică la acele declarații iresponsabile care atribuiau, nu demult, intelectualilor solidari cu proiectul de reconstrucție instituțională și morală propus de Traian Băsescu tot felul de motivații meschin-oportuniste, ba chiar și propensiuni de extremă dreaptă. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelectual extremist, opus democrației, mi s-a părut atunci și mi se pare încă o stupiditate bazată pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate în serios.
Scriind despre comunism ca formă supremă de organizare intelectuală a urii, el confirmă o poziție împărtășită de întreaga tradiție a disidenței democratice. Opoziția sa față de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce ține de ordinea însăși a valorilor liberale: respectul pentru individ și drepturile sale, refuzul înregimentărilor bigote, curajul de a rosti adevăruri incomode riscând să torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al înaltei temperaturi etice, ceea ce poate stârni reacții cât se poate de diverse: de la susținători necondiționați, la adversari ireductibili. I se reproșează că ar poza în „erou al anticomunismului”, câtă vreme tot ce a susținut este că a trecut prin anii dictaturii fără să pactizeze cu forțele Răului. Au sărit împotriva sa personagii ignare care și-au permis să debiteze cele mai aiuritoare imbecilități, troglodiți pozând în erudiți, incapabili să înțeleagă ce înseamnă să trudești o viață pentru a-l împământeni pe Heidegger în casa limbii române.
Nu vom conteni să ne întrebăm de unde au venit „chemările” radicalismului comunist, cum se poate explica prăbușirea etică a atâtor figuri de marcă la un tip de retorică scientistă și fals-umanistă. Liiceanu descoperă secretul seducției comunismului în chiar această strategie de organizare a urii. Comunismul a reprezentat o gramatică a frustrării și invidiei. A fost gelozia socială absolută. Exterminismul social comunist, contrapartea celui rasial al naziștilor, se voia apoteoza iubirii, dar era de fapt, pe urmele lui Şigaliov din Demonii lui Dostoievski, culmea nihilismului etic. Comunismul, de la fondatori și până la experimentele cele mai brutal-genocidare, este un construct întemeiat pe ură. Post-comunismul nu se va elibera de moștenirile predecesorului său istoric până nu va recurge, sistematic și fără false pudori, la demistificarea proiectului ideologic terorist care s-a pretins unul al iubirii și a fost în fapt expresia măsluirii nerușinate a ideii de Bine. În cuvintele lui Liiceanu: „Ura goală are eficiența unui arc cu săgeți, a unei flinte care trage o singură dată. Prevăzută cu ideologie, ea devine o armă cu repetiție”.
Filosoful știe să regrete, dar nu regretă niciodată că știe. Atunci când Gabriel Liiceanu s-a ocupat de sindromul urii, el a descris, pe bună dreptate, totalitarismul ca exteriorizare a resentimentului (social, etnic, etc). Acum, gânditorul notează ambivalența perversă a acestui sentiment: „Îmbrățișarea celui care urăște nu se oprește decât odată cu anihilarea ființei urâte. Numai ura poate fi «de moarte». Numai acolo crima este trăită ca fantasmă sub forma unei îmbrățișări fără pauză”. Când Lenin convoacă aprobarea Istoriei pentru lichidarea „verminei” (preoți, aristocrați, intelectuali, culaci, burghezi), el acționează pe baza unei motivații de acest gen: iubirea pentru umanitate justifică exterminarea celor decretați drept subumani. Universul concentraționar a fost creat pentru a distruge individualitatea: rațiunea terorii nu a fost una economică, ci ideologică.
O altă carte a lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, este una dintre cele mai importante contribuții românești la literatura despre patologiile psihologice ale comunismului. Trebuie să fii o canalie cinică pentru a bagateliza traumele lăsate de universul terorii, în oricare din „etapele” acțiunilor criminale ale Securității. Este vorba acolo de delațiunile comise vreme de decenii de Octavian Chețan, redactorul-șef al Revistei de Filosofie, apoi, până la căderea regimului comunist, redactor-șef al Editurii Politice. Dar este vorba, mai presus de orice, de chestiunea Răului în istorie și de șansele de a nu altera conceptul Binelui. Opusul chețanilor a fost un gânditor, deopotrivă istoric al filosofiei și al matematicii, numit Imre Tóth. Despre el, Gabriel Liiceanu scrie cu aceeași iubire cu care a scris despre Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Constantin Noica.
