Linkuri accesibilitate

Vocația interculturală a lui Martin Buber


Martin Buber s-a născut la Viena pe 8 februarie 1878 și a avut mai multe vieți. S-a intersectat cu limbi, timpuri, discipline, regimuri, saloane și instituții cu o vitalitate care nu l-a părăsit vreodată și care l-a făcut adesea dificil de înțeles. Asemeni păpușilor rusești, imaginea lui Buber se constituie dintr-o serie de sub-secvențe cuibărite una într-alta: tânărul gânditor sionist al Renașterii ebraice, autorul care a făcut lumea să redescopere hasidismul, gânditorul dialogului dintre evrei și creștini, filosoful întâlnirii și al alterității (I and Thou, 1923), traducătorul Bibliei în germană, omul care n-a încetat să apere drepturile arabilor în Israel. Toți acești Buberi, precum și mulți alți, fețe ale aceluiași personaj, s-au intersectat de-a lungul timpului într-o formă de existență extrem de densă.

Martin Buber pe un timbru german
Martin Buber pe un timbru german

Viața (87 de ani) și opera lui Martin Buber ridică multe întrebări actuale. Din punct de vedere filosofic, una dintre ele ar putea fi: își capătă oare mesajul evreiesc deplina lui semnificație prin absență, prin aceea că poate deveni un umanism universal, sau, din contră, prin rediscutarea sa permanentă, prin aceea că poate deveni un „singular” universal? Asemeni lui Moses Mendelssohn (1729-1786), Buber a întruchipat strălucit prima posibilitate.

Într-un acces de furie, Gershom Scholem (1897-1982) l-a numit cândva pe Martin Buber un „evreu polonez”. Scholem era un Yekke mândru care protesta împotriva tendinței din epocă de a-l privi pe prietenul său ca pe un evreu german. Nu greșea prea mult. În pofida anilor săi petrecuți în Germania, Buber nu era un evreu german. Era un galițian, un evreu „chezăresc și crăiesc”. Născut, cum spuneam, la Viena în 1878, a fost trimis la vârsta de trei ani, din pricina divorțului părinților săi, să trăiască și să fie crescut de bunicii săi în Lemberg, pe atunci capitala provinciei habsburgice a Galiției. Lemberg sau Lvov (azi Lvyv, Ucraina), era o metropolă multietnică alcătuită din germani, ucraineni, polonezi și evrei, care, în perioada copilăriei lui Martin, constituiau treizeci la sută din populația de 130.000 a orașului. Majoritatea vastă a evreilor vorbea idiș nativ, deși printre cei mai înstăriți exista tendința de a-și trimite copiii la școli poloneze sau germane. Buber a mers la o școală poloneză, acolo unde s-a și îndrăgostit de această cultură. La șaptesprezece ani, traducea Așa grăit-a Zarathustra lui Nietzsche din germană în poloneză. Acasă vorbea germană și idiș cu bunicii, care - întâmplarea face - erau evrei tradiționali, practicanți. Bunica a fost cea care a împărtășit cu el dragostea și pasiunea pentru limba și cultura germană. Ea însăși o deprinsese, asemeni multor femei de aceeași condiție, pe ascuns, într-o perioadă în care cărțile străine erau interzise în satul galițian în care crescuse. „Pentru bunica mea”, mărturisea Martin Buber, „umanismul centrat pe limbă era calea cea mai sigură spre educație”.

Bunicul său, Solomon Buber (1827-1906), era un cărturar faimos și prolific. Din pricina faimei câștigate ulterior de nepotul său, opera sa tinde să intre într-un con de umbră. În realitate, în cercurile evreiești educate de fin de siècle, Martin era adesea apelat ca „nepotul lui Solomon Buber”. Se cuvine să menționăm aceste lucruri fie și pentru a marca mai bine contextul și lumea evreiască în care a fost crescut Martin Buber. Asemeni multor învățați ai culturii iudaice de secol XIX, Solomon Buber era un cărturar independent (Privatgelehrter) și nu se baza pe nicio susținere financiară din partea vreunei instituții sau fundații. De fapt, ca bancher și proprietar funciar de succes, își finanța personal publicarea cărților și era extrem de generos cu alți colegi de breaslă. Solomon i-a fost lui Martin primul inițiator în tainele tradiției iudaice.

Martin Buber a fost el însuși unul din membrii acestei specii rare de cărturari independenți, o clasă de indivizi fini și educați, pe care sociologul de origine maghiară Karl Mannheim îi numea „free floating intellectuals”, și care erau foarte la modă în Europa Centrală înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial. Toți acești indivizi trăiau, fără doar și poate, la periferia efervescentă a vieții academice. Având o educație universitară solidă, ei au continuat să urmărească cu maxim interes dezbaterile și evoluțiile din variile discipline academice. Cu toate acestea, luând de bună evaluarea lui Nietzsche a activității academice ca pervertire apolinică a actului învățării, intelectualii despre care vorbim aici au pus între ei și universitate o distanță necesară.

Să luăm un exemplu: în prima decadă a secolului XX, Martin Buber a fost editor al patruzeci de monografii de psihologie socială și sociologie la care au contribuit unii dintre cei mai mari gânditori ai vremii - printre ei, Werner Sombart, Georg Simmel, Franz Oppenheimer, Ferdinand Tönnies, Eduard Bernstein, Ellen Key sau Lou Andreas-Salomé. La acea vreme, sociologia era privită cu mare suspiciune de către cei mai mulți din gardienii protocolului academic. Edificator este faptul că sociologia era cunoscută în epocă, în limba germană, ca Gesellschaftslehre, adică „științe sociale”. Buber a mai fost prolific în scrierile despre cărțile sacre iudaice, hasidism, mesianism, gândire religioasă ebraică și sionism. De asemenea, a produs o literatură consistentă în domeniul filosofiei, al științelor politice, psihologiei, educației și pedagogiei, artei și teatrului. A fost el însuși dramaturg pentru un teatru de avangardă din Düsseldorf și, mai târziu, în Tel Aviv, pentru Habima, teatrul național din Israel. Și-a încercat scrisul și în poezie, dar care, potrivit propriilor spuse, nu era la înălțime. A publicat și un roman.

Intelectualii din specia lui Buber au privit cu multă circumspecție ceea ce ei considerau a fi stilul greoi și plictisitor (cultul notelor de subsol) venerat de lumea academică drept rigoare a expunerilor științifice. Pe cale de consecință, au favorizat eseul, o formă a expresiei și reflecției intelectuale care permitea ceea ce filosoful american Richard Rorty a numit „filosofarea edificatoare” și „descoperirea unor modalități de gândire și rostire noi, mai bune, mai interesante și mai profitabile”. (Philosophy and the Mirror of Nature) Să ne aducem aminte că marele scriitor austriac Robert Musil oferea în Omul fără însușiri o adevărată epistemologie culturală a eseului. Într-o epocă în care toate sistemele de sensuri și valori erau în permanentă schimbare și, pe cale de consecință, toate certitudinile culturale începeau să se clatine, Musil ne-a arătat, prin personajul Ulrich, cum eseul a devenit domeniul discursiv preferat al intelectualilor:

„Traducerea cuvântului «eseu» prin încercare [Versuch], așa cum s-a transmis, cuprindea doar inexact aluziile cele mai importante la modelul literar; căci un eseu nu este expresia provizorie sau incidentală a unei convingeri, care cu prilejul respectiv a fost ridicată la rangul de adevăr, dar care ar putea fi recunoscută la fel de bine ca o eroare (de felul acesta sunt doar articolele și tratatele pe care persoanele învățate le furnizează ca reprezentând ce au mai bun sub forma unor «deșeuri din atelierele lor»); un eseu este structura unică și inalterabilă pe care a dobândit-o viața lăuntrică a unui om formulată într-un gând decisiv. Nimic nu-i este mai străin decât iresponsabilitatea și nedeterminarea impresiilor cuprinse în conceptul de subiectivitate, dar nici adevărat și fals, înțelept și irațional nu sunt termeni care să poată fi aplicați unor asemenea meditații, supuse totuși unor legi nu mai puțin stricte, pe cât par de delicate și inefabile. Au existat numeroși asemenea eseiști și maeștri ai vieții interioare fluid-schimbătoare, dar n-ar avea niciun rost să-i numim; domeniul lor se află între religie și știință, între exemplu și doctrină, între amor intellectualis și poezie, ei sunt sfinți cu și fără religie, și uneori sunt pur și simplu oameni care s-au rătăcit într-o aventură”. (Capitolul 62, „Lumea, dar îndeosebi Ulrich, își aduce omagiul ideii utopice a eseismului”, în Robert Musil, Omul fără însușiri, Vol. I, Iași: Polirom, 2008, p. 326; trad. Mircea Ivănescu)

Asemeni multor altor intelectuali central-europeni ai zilelor sale, Martin Buber a ales—ori poate că a fost destinat—să locuiască regiunea interstelară dintre învățarea disciplinată și explorările poetice ale spiritului uman. Putem vorbi la nesfârșit despre Martin Buber și numeroasele-i cotloane. A fost o personalitate cu adevărat gigantică. Filosoful-teolog Franz Rosenzweig (1886-1929) spunea la un moment dat, apărându-i șansa în fața unei comisii de evaluare academică: „Pentru mine, Buber este un mare savant (Gelehrter). Nu sunt ușor impresionat de cunoștințe, pentru că am și eu câteva. ...Dar în comparație cu ceea ce știe Buber, mă consider un pitic”. În pofida anvergurii auto-evidente cu care a surmontat lipsa anumitor calificări academice și a ajuns să predea la Universitatea Ebraică din Ierusalim curând după sosirea sa în Palestina, în 1938 (deci la vârsta de 60 de ani), Buber a rămas în sinea lui un „zid exterior”, un intelectual anti-academic. A refuzat să fie încartiruit unei discipline anume și s-a proclamat în permanență ca „gânditor atipic”.

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG