Linkuri accesibilitate

W. Benjamin: Cronica unei sinucideri anunțate


Marius Stan blog image

La sfârșitul anilor 1930, existența pe continent devenise cvasi-imposibilă pentru foarte mulți dintre europeni. Când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, Walter Benjamin (15 iulie 1892–26 septembrie 1940), asemeni multor altora, cădea victimă politicii de extrădare a Franței. Fusese într-un lagăr de tranzit aflat într-o mănăstire lângă Nevers, un orășel din Burgundia, apoi transferat la Vernuche, alături de alte câteva sute de prizonieri. În noiembrie 1939, grație intervenției unor prieteni francezi, Benjamin fusese eliberat, însă, în loc să-și folosească nou-găsita libertate pentru a lăsa în urmă prigoana nazistă, se afundase și mai mult în cărțile și proiectele sale (în special unul la care ținea foarte tare, despre Baudelaire), ba chiar și-a reînnoit permisul de bibliotecă.

A venit apoi iunie 1940, când trupele lui Hitler au invadat Parisul. Abia atunci a acceptat Walter să-și abandoneze munca și să călătorească spre sud, alături de sora sa, Dora. A ajuns la Marsilia în septembrie același an. Deși orașul i-a displăcut profund, a reîntâlnit-o aici pe vechea sa prietenă, Hannah Arendt, și pe proaspătul soț al acesteia, Heinrich Blücher. Tot aici i-a întâlnit pe Arthur Koestler și pe Lisa Fitkko, cea care și avea să-l ajute să treacă Pirineii. Fitkko era deja în contact cu jurnalistul american Varian Fry și cu acel Comitet pentru salvarea de urgență. Mai mult, cu ajutorul prietenului Max Horkheimer și încurajat constant de Theodor Adorno, Benjamin a căpătat o viză pentru Statele Unite. Cum nu putea să părăsească Franța pe cale legală, singura soluție părea a fi ajungerea în Portugalia, prin Spania, în mod clandestin.

Așa a poposit Walter Benjamin în orășelul Portbou din Girona, Spania, într-un grup ghidat de aceeași Lisa Fitkko. După șapte ani de exil prin varii țări europene, un Benjamin cardiac și epuizat ajungea la marginea prăpastiei existențiale. Scăpase din Paris cu doar câteva zile înainte ca trupele hitleriste să acapareze capitala franceză. Ascensiunea nazismului în Europa și Pactul Ribbentrop-Molotov fuseseră percepute de către Benjamin drept o catastrofă de proporții. Făcea parte, alături de Hannah Arendt, Heinrich Mann, André Breton, Max Ernst, Marc Chagall și atâția alții, dintr-o generație care privea stupefiată colapsul moral al Europei. I-am numit doar pe aceștia pentru că, ajutați de același Varian Fry, ei au reușit, până la urmă, să se refugieze în Statele Unite. S-a spus că în septembrie 1940 ar fi avut la el un manuscris important și chiar o versiune revăzută a Tezelor despre filosofia istoriei. Nu în zadar „grăia” Angelus Novus, celebrul desen al lui Paul Klee, despre sălbatica distrugere a vieților oamenilor prin intermediul forțelor dezlănțuite de cumplitul secol al furtunilor ideologice.

Angelus Novus a lui Paul Klee
Angelus Novus a lui Paul Klee

Știm azi că Benjamin experimentase diverse droguri puternice încă de la începutul anilor ’30, că lua regulat morfină pentru o boală de inimă care îl chinuia. Plămânii nu-i erau nici ei în cea mai bună stare. Știm că tot el i-a oferit lui Arthur Koestler pastilele cu care cel din urmă și-a ratat prima tentativă de sinucidere. Prietenii și cunoștințele lui Walter au căzut de acord, în mare, că, începând din 1924, viața filosofului a urmat o cale descendentă a eșecurilor și înfrângerilor. Destrămarea propriei căsnicii, neșansa în dragoste, respingerea lumii academice, toate l-au transformat pe acest tânăr briliant într-o umbră a vechiului Walter. Mai mult, sinuciderea-protest a poetului Christoph Friedrich Heinle în 1914, unul din cei mai apropiați prieteni ai săi, îl zguduise profund pe Benjamin (după aceea, avea să și rupă cu cercul studențesc al lui Gustav Wyneken, cel care susținuse intrarea în Primul Război Mondial).

Putem spune că sinuciderea sa din data de 26 septembrie 1940, la Portbou, după o supradoză de morfină, clocotise în Walter Benjamin de multă vreme, asemeni unei catastrofe interioare. Se pare că, de-a lungul anilor ’30, trecuse, într-adevăr, prin mai multe perioade de recluziune totală, scrisese numeroase testamente și vorbise în repetate rânduri despre iminentul act final. Atât Gershom Scholem, cât și actrița Asja Lācis, ambii prieteni de suflet ai filosofului, i-au descris ulterior viața - avea doar 48 de ani când s-a stins - ca pe un proces de maturizare întrerupt brusc de un anumit punct de cotitură existențială. Memoria lui Benjamin se extinde însă dincolo de rolul său ca filosof și critic cultural al Republicii de la Weimar: este memoria secolului XX, memoria „populațiilor superflue” aruncate în vâltoarea necruțătoare a curentului istoric.

A fost tot Hannah Arendt cea care l-a anunțat pe Gershom Scholem, patru săptămâni mai târziu, despre sinuciderea lui Walter. „Evreii mor în Europa și sunt îngropați precum niște câini”, scria tot ea. Arendt avea să viziteze Portbou în octombrie 1940 și apoi să remarce: „Cimitirul care privește înspre golf, direct în Mediterană, este săpat în piatră... unul din cele mai spectaculoase și frumoase locuri pe care mi-a fost dat să le văd în viața mea”.

Pentru Walter Benjamin, așa cum sugera aceeași Arendt în Introducerea la Iluminările prietenului dispărut, mult râvnita zeiță Fama rezervase însă o posteritate mai solidă și mai puțin arbitrară decât multe altele...

Vezi comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG