Arhitectul german Walter Gropius a murit acum jumătate de secol, pe 5 iulie 1969, în Boston, Massachusetts. În anii din urmă ai vieții, s-a disociat în mod repetat de proclamațiile emfatice pe care le publicase în urmă cu un veac—în primăvara anului 1919 - sub forma primului manifest Bauhaus și chiar a unui pamflet destinat „Expoziției unor arhitecți necunoscuți” (Berlin). Le considerase, în epocă, simple decizii tactice, dorise să ofere tinerilor plini de idei o bază mai largă pentru a le clarifica și testa în mod practic. Chiar și așa, studenții Bauhaus și ai operelor sale n-au acceptat această explicație târzie din partea părintelui fondator...
Dar să ne aducem puțin aminte de cum a început totul: la sfârșitul anului 1918, Gropius se întorcea într-un Berlin natal devastat de război. Dorea, pe de-o parte, să-și reia și consolideze contactele profesionale. Pe de alta, era atras de climatul revoluționar al primelor săptămâni postbelice: „Am venit aici pentru a lua parte la prefaceri. Atmosfera este extrem de febrilă, iar noi, artiștii, trebuie să batem fierul cât e cald”, scria el pe 23 decembrie 1918. Două săptămâni mai târziu, își îndrepta atenția asupra acelei Arbeitsrat für Kunst, o asociație a pictorilor, sculptorilor, arhitecților și scriitorilor înființată la sfârșitul războiului după modelul consiliilor muncitorilor și soldaților (Arbeiter- und Soldatenräte). Tot pe atunci, a încercat să-l atragă de partea grupului pe prietenul său Karl Ernst Osthaus (1874–1921), unul din „patronii” importanți ai artei și arhitecturii avangardiste. Pentru tânărul Gropius, aflat la 35-36 de ani, Arbeitsrat für Kunst însemna un forum capabil să înlocuiască „mult prea reacționara” asociație Deutsche Werkbund.
În prima jumătate de an, Arbeitsrat a demonstrat o vitalitate incredibilă: a susținut publicații, a organizat prelegeri și de acum celebra expoziție pentru arhitecții necunoscuți. Jsrael Ber Neumann (1887–1961) a scos în iunie 1919 o nouă revistă (Bauen). Anonimitatea era o precondiție, paginile se adresau nu specialiștilor, ci poporului (Volk). Principalii artizani erau Adolf Behne (1885–1948), Bruno Taut (1880–1938) și, desigur, Walter Gropius (1883–1969). Noua revistă se dorea a fi o armă utilă „victoriei adevăratului socialism”. Evident, autorii nu echivalau socialismul cu niciun program susținut de vreun partid politic. Pentru ei, socialismul („frăția”) lua naștere numai din munca depusă în comun. Un deziderat, desigur, dar care poate fi atins doar printr-o dedicare totală - o formă de idealism.
Însă elocvența cu care se exprimase Gropius în 1919, inclusiv în primul manifest Bauhaus, nu putea ascunde scepticismul lui rezultat dintr-o viziune escatologică asupra istoriei. Fraze precum „Haideți să râvnim, concepem, producem împreună noua idee a arhitecturii” sunt însoțite de „alerte”, de observația că trebuie să distingem între vis și realitate, între „năzuința către stele” și „travaliul cotidian”. „Ideile mor de îndată ce sunt compromise”, scria Gropius în pamfletul pentru expoziția arhitecților necunoscuți din aprilie 1919.
În manifestul Bauhaus, arhitectura apărea doar ca linie a orizontului: „Obiectivul final, chiar îndepărtat al Bauhaus este Einheitskunstwerk—clădirea totală în care nu vor mai exista granițe între monumental și arta decorativă”. Evident, sculptura, pictura, artele aplicate trebuiau dezvoltate toate în mod separat, înainte de a se alătura „măreței construcții” destinată Omului Nou. Așadar, nu este de mirare că primul cadru didactic angajat la școala Bauhaus a fost pictorul expresionist Lyonel Feininger (1871–1956). Pentru Feininger, de asemenea, utopia reprezenta „emblema cristalină a unei credințe ce va să vie”. Walter Gropius a fost și primul care a înțeles semnificația transparenței în arhitectura contemporană și a încercat s-o pună în practică (mult înainte de Bauhaus, în 1911, la Fabrica saxonă de pantofi „Fagus”). Avea pe atunci doar 28 de ani, dar devenise deja o personalitate puternică, recunoscută ca atare. Nu a fost un „geniu” și i-a displăcut mereu această etichetă. Îi amintea se secolul XIX cu a sa pasiune pentru unicitate și excentricitate. Mai degrabă, a fost ceea ce se cheamă un „team-player” și un vizionar, un om dedicat și capabil de sacrificiu de sine.
Specificitatea Bauhaus a constat în faptul că a reflectat criza societății germane între cele două războaie mondiale, precum și a culturii moderne, în ansamblu. Ceea ce a propus a fost un model social diferit și un instrument de reformă artistică. Odată cu Walter Gropius, arhitectura, urbanismul și designul industrial s-au unit și au fost „irigate” de aceeași valoare civică. Ideile lui, parțial contestate, parțial pervertite, dar niciodată indiferente, rezonează și astăzi (de la zgârie-norii americani, la modelele de locuire de la periferia marilor societăți occidentale). Multe dintre ele au fost greșit înțelese pentru că pur și simplu au fost greșit aplicate. Chiar și așa, nimeni nu contestă faptul că WG a revoluționat arhitectura secolului XX. Avea să părăsească Germania odată cu ascensiunea naziștilor și să devină profesor la Harvard. Gropius a fost - și el - un refugiat în veacul extremelor totalitare, dar și membru al uneia din cele mai mari firme de arhitectură americane.
Sursa primară de inspirație a lui Walter Gropius rămâne gândirea utopică și generoasă, izvorâtă din personalitatea unui om care ne-a lăsat moștenire una din cele mai frumoase aventuri educațional-artistice din istoria umanității: Bauhaus (1919–1933).
PS: Anul acesta, Harvard University Press a publicat o nouă biografie semnată de Fiona MacCarthy: Gropius: The Man Who Built the Bauhaus (Belknap, aprilie 2019).