In memoriam Marlene Dietrich (n. 27 decembrie 1901, Berlin—d. 6 mai 1992, Paris), simbol anti-nazist, idol al modei, incredibilă actriță, mamă, iubită și influentă figură a comunității LGBTQ.
Marlene Dietrich a adus androginia pe marele ecran prin rolurile ei în filme precum Maroc (1930), Shanghai Express (1932) sau Șapte păcate (1940). Cel mai mare star al Hollywood-ului pe vremea când filmele vorbite erau încă ceva nou, Dietrich a provocat permanent limitatele noțiuni asociate feminității în epocă (în special prin stilul ei de viață, dar și prin cel vestimentar). Marlene declara cândva: „Mă îmbrac pentru imagine. Nu pentru mine, nu pentru public, nu pentru modă, nu pentru bărbați”. Bazându-se pe frumusețea ei fizică, pe vocea percutantă și o inteligență aparte, Dietrich a cunoscut de-a lungul carierei o imensă faimă internațională.
Berlinul o descoperise în 1929, când aclamatul regizor Josef von Sternberg șoca lumea filmului acordându-i unei actrițe pe atunci obscure—Marlene Dietrich—rolul principal feminin („Lola”) în pelicula Der blaue Engel (Îngerul albastru). Scenariul era bazat pe romanul lui Heinrich Mann, Professor Unrat (1905). Din acest punct de vedere, Dietrich a fost creația lui Sternberg, însă aura i-a aparținut în întregime. Vorbim, până la urmă, de o femeie fatală care de-a lungul vieții a atras dragostea și respectul multor scriitori și vedete, de la Hemingway, la Erich Maria Remarque. După Îngerul albastru, Marlene l-a urmat pe Sternberg la Hollywood, cea mai puternică industrie cinematografică, unde a continuat să fie „comercializată” drept femeie fatală.
Marlene a crescut în spiritul disciplinei prusace și s-a maturizat pe vremea când varieteurile răgușite și chiar obscene deveniseră marca înregistrată a capitalei germane. Cine urmărește astăzi serialul neo-noir Babylon Berlin are deja o minimă aproximare a atmosferei de „desfrâu cultural” care a fost etapa Weimar. În anii 1920, Dietrich și-a tăiat scurt părul și a purtat cu nonșalanță haine bărbătești, îmbrățișând și imersând total în rolul unei femei auto-definite. După ce a părăsit Germania pentru Hollywood în 1930, Marlene Dietrich a făcut o serie de filme care au consfințit-o ca idol și simbol. A devenit cetățean american în 1939, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a petrecut optsprezece luni performând pentru trupele americane în Europa, alături de acele USO (United Service Organizations), înființate de Franklin Delano Roosevelt în 1941 spre a ridica și susține moralul.
Dietrich a contopit inteligența, senzualitatea, independența, extravaganța și spectacolul într-o epocă în care „rolurile” atribuite femeii în societate erau cu adevărat imposibile (dacă nu chiar asfixiante). Este dificil de imaginat astăzi cât de rănită se va fi simțit, și chiar înșelată în așteptări, atunci când, încă din 1933, a început să suspecteze guvernul german de trădarea respectului față de libertate. Așa cum sugeram, disciplina de tip prusac îi alcătuise tăria de caracter, iar cultura Weimar îi definise simțul libertății. În 1937, se pare că a fost abordată pentru a juca în filme de propagandă nazistă. A refuzat categoric, numindu-l pe Hitler un idiot în varii interviuri. În schimb, a aplicat pentru cetățenia americană, demonstrându-și atașamentul față de propria busolă morală și mai puțin față de o patrie care devenise pandemoniul secolul XX. I s-a acordat cetățenia în 1939.
A afișat permanent o ură profundă față de Hitler și nazism, și a simțit că devenise o datorie personală să lupte (cu mijloacele ei, desigur) împotriva Führer-ului. Din acest punct de vedere, a fost opusul perfect al propagandistei Leni Riefenstahl. Fiica Marlenei Dietrich, actrița Maria Riva, a explicat adesea cum „datoria” fusese forța călăuzitoare a vieții mamei sale. Cu alte cuvinte, Marlene a fost nu doar o spectaculoasă actriță, ci și o mare rezistentă. Parte din magia lui Dietrich avea legătură cu improbabilitatea ei, cu faptul că se găsea mereu potrivindu-se în zone neașteptate, de nișă. Tot ea declara la un moment dat că după ce performase pentru soldații de pe front, nicio altă experiență (a se citi și audiență) nu a mai fost la fel.
Nu a trecut niciodată peste ce a văzut și trăit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar a fost capabilă să-și reinventeze cariera, din nou, în epoca postbelică. A jucat în Las Vegas și apoi a plecat în turnee mondiale, reîntorcându-se chiar în Germania, în pofida unor reacții viscerale locale care încă o considerau o „trădătoare”. A continuat să performeze de-a lungul anilor 1970, înainte de a alege izolarea într-un apartament parizian (nu din vanitate, cum spunea fiica ei, ci pentru că se săturase să fie un star de film și nici nu dorea să dezamăgească). Până la moartea ei, pe 6 mai 1992, „Lola” a ales să respire în capitala franceză...