Patru zile care au zguduit lumea literelor – 7 aprilie 1928; 2 iunie 1910; 6 aprilie 1928; 8 aprilie 1928 –, le recunoaşteţi cu toţii? Sunt chiar zilele în care se desfăşoară acţiunea romanului Zgomotul şi furia, semnat de americanului William Faulkner (1897-1962; Premiul Nobel 1949), în traducerea lui Mircea Ivănescu, ART, 2021, de la apariţia căruia – The Sound and the Fury* – se împlinesc 95 de ani. Pentru prima oară, mi l-a pus în mână, prin ’85-’86, prozatorul Nicolae Vieru (1947-1995; în paranteză fie spus, pe-atunci singurul „faulknerian” al literelor române de la noi), în ediţia de la Univers, seria „Romanul secolului XX”. Este curată nebunie să-l citeşti pe W. Faulkner – şi, în special, Zgomotul şi furia – înainte să fi avut lecturi temeinice din literatura universală modernă; cel puţin Ulise n-ar fi trebuit să lipsească, dar te pui cu nerăbdarea celor 20 de ani împliniţi de curând?!
Un fel de tetraevanghel, romanul lui Faulkner, cu cele patru părţi ale sale, fiecare având un alt narator. Partea Întâi – 7 aprilie 1928 – este narată din perspectiva lui Benjy, benjaminul de 33 de ani înapoiat mintal al familiei Compson din Jefferson, Mississippi. În Partea a Doua – 2 iunie 1910 – naratorul e fratele mai mare al lui Benjy, şi anume Quentin, student în anul I la Harvard. Fratele mai mic al lui Quentin, Jason, ne ghidează în Partea a Treia – 6 aprilie 1928 –, şi abia în Partea a Patra – 8 aprilie 1928 (Duminica Paştelui) – se aude vocea unui narator omniscient. De remarcat că, începând cu ediţia din 1945, romancierul a adăugat un Apendice – Compson: 1699-1945 –, în care face un scurt istoric al familiei Compson de-a lungul a două secole şi jumătate. Titlul romanului face trimitere la monologul lui Macbeth din actul 5, scena a cincea, ale piesei lui William Shakespeare Macbeth:
„Tomorrow and tomorrow and tomorrow,
Creeps in this petty pace from day to day
To the last syllable of recorded time,
And all our yesterdays have lighted fools
The way to dusty death. Out, out, brief candle!
Life’s but a walking shadow, a poor player
That struts and frets his hour upon the stage
And then is heard no more: it is a tale
Told by an idiot, full of sound and fury,
Signifying nothing.” (s.n.)
(Gândindu-ne la tipurile de nebunie ale primilor trei naratori ai romanului – Benjy, Quentin şi Jason – se înţelege lesne de ce Faulkner a scos în faţă, în chip de titlu, citatul din Shakespeare – cu atât mai mult cu cât istoria decăderii unei vechi familii sudiste este tot „un drum spre praful morţii” –, şi asta deoarece povestea vieţii, plină de zgomot şi de furie, relatată de un nebun chiar nu înseamnã nimic.)
S-a scris enorm despre Zgomotul şi furia – însuşi Faulkner afirmând sus şi tare: „Citeşte asta. Este dată dracului! E cea mai bună carte pe care o voi scrie vreodată” –, până şi Harold Bloom, exigentul autor al Canon-ului occidental, alăturându-se criticilor şi cititorilor care „îl recunosc pe Faulkner ca pe cel mai bun scriitor american al secolului XX, depăşindu-i pe Hemingway şi pe Fitzgerald”. Aşadar, nu-s eu cel chemat să vorbească despre tehnica narativă a romancierului american, absolut inovatoare (mai cu seamă în Partea Întâi, în care naratorul Benjy este când un copil care povesteşte, când un retardat mental de 33 de ani de care toată lumea vrea să se descotorosească; or, prin schimbarea frecventă a perspectivei temporale W. Faulkner arată irelevanţa timpului în cazul bietului Benjy, altminteri castrat preventiv la 13 ani, căruia totul îi este indiferent, mai puţin sora sa Caddy, pe care însă o percepe ca pe fetiţa Caddy, aşa cum o ştia din copilărie, şi nu ca pe femeia care a devenit între timp); nu-mi pot însă refuza plăcerea să citez câteva secvenţe de mare virtuozitate stilistică, de la „partiturile dodecafonice” ale sărmanului Benjy:
„Nu plângeam, dar nu puteam să mă opresc. Nu plângeam, dar pământul nu stătea locului şi pe urmă am plâns. Pământul se mişca mereu şi vacile fugeau în sus pe deal. T.P. a încercat să se scoale în picioare. A căzut iar şi vacile fugeau în jos pe deal. Quentin mă ţinea de mână şi am mers spre grajd. Pe urmă grajdul n-a mai fost acolo şi a trebuit să aşteptăm până a venit iar înapoi. Nu l-am văzut venind înapoi (…)
S-a aplecat şi m-a luat în braţe şi lumina s-a rostogolit pe scări şi peste mine, şi m-am uitat în jos şi la Caddy şi la Jason şi la Quentin şi la Versh (…) Mâna lui Versh a venit cu lingura în castron. Lingura a venit în sus, la gura mea. Aburul m-a gâdilat în gură. Pe urmă ne-am oprit din mâncat şi ne-am uitat unul la altul şi am stat liniştiţi şi pe urmă am auzit iar şi eu am început să plâng. (…)
Veneau. Am deschis portiţa şi ele s-au oprit, s-au întors. Încercam să spun şi am prins-o şi încercam să spun şi ea a ţipat şi încercam să spun şi formele luminoase au început să se oprească şi eu încercam să ies afară. Am încercat să mi-o dau la o parte de pe faţă, dar formele luminoase începeau iar. Urcau sus pe deal acolo unde a căzut şi eu încercam să plâng. Dar când mi-am tras respiraţia, n-am mai putut să răsufla ca să plâng, şi am încercat să mă opresc să nu cad jos de pe deal şi am căzut de pe deal printre formele luminoase care se roteau. (…)
Întunericul a plecat şi tata s-a uitat la noi. S-a uitat la Quentin şi la Jason şi pe urmă a venit şi a sărutat-o pe Caddy şi şi-a pus mâna pe capul meu. (…) Tata s-a dus la uşă şi s-a uitat la noi. Pe urmă s-a întors întunericul şi tata a stat negru în uşă şi pe urmă uşa s-a făcut neagră”;
la cele, în pizzicato, ale studentului Quentin:
„Când umbra crucii ferestrei apărea pe perdele ştiam că e între şapte şi opt şi atunci intram iarăşi în timp, auzind ceasul. Era ceasul bunicului şi când tata mi l-a dăruit, mi-a spus: Quentin, îţi dăruiesc mausoleul tuturor speranţelor şi dorinţelor; e mai degrabă chinuitor de probabil că ai să-l foloseşti ca să obţii o reducto absurdum a tuturor experienţelor omeneşti, care n-or să se potrivească cu nevoile tale personale mai bine decât cu ale lui sau ale tatălui său. Ţi-l dăruiesc nu ca să-ţi amintească de timp, ci ca să-l poţi uita când şi când, câte o clipă, şi să nu-ţi cheltuieşti forţele încercând să-l înfrângi. Pentru că nici o bătălie nu e câştigată vreodată, mi-a spus. Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face altceva decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde, şi victoria este o iluzie a filozofilor şi a nebunilor. (…)
Am ieşit şi am închis uşa peste tic-tacuri. Am privit înăuntru prin vitrină. Mă urmărea din ochi pe deasupra balustradei. În vitrină erau vreo duzină de ceasuri, o duzină de ore diferite şi fiecare cu siguranţa afirmativă şi contradictorie pe care o avea şi al meu, fără nici un arătător pe cadran. Contrazicându-se unul pe altul. Puteam să mi-l aud pe-al meu ticăind în buzunar, chiar dacă nu-l vedea nimeni, chiar dacă n-ar fi putut arăta nimic dacă l-ar fi văzut cineva.
Şi aşa că mi-am spus să-l iau pe acesta. Pentru că tata spunea că ceasurile omoară timpul. Spunea că timpul e mort atâta vreme cât este fărâmiţat de rotiţele acestea; numai când se opreşte ceasul revine timpul la viaţă. Limbile erau întinse nu chiar orizontal, într-un unghi foarte vag, ca un pescăruş planând în vânt.”
- Te-ar putea interesa și: Marcel PROUST. În căutarea timpului pierdut
De remarcat că odată cu trecerea de la naratorul Benjy la Quentin şi, mai apoi, la Jason, scade şi gradul de tulburare psihică, dar creşte coerenţa formală a textului, şi, în acelaşi timp, descreşte şi nivelul de inocenţă al povestitorului. Interesantă e şi forma diferită a fiecăruia dintre cei naratori de a îşi asuma realitatea. Altminteri fiecare dintre cei trei fraţi Compson are câte un simţ recurent: la Benjy e senzaţia mângâietoare că sora sa miroase a copaci („Caddy mirosea ca pomii. Mirosea ca pomii. În colţ era întuneric, dar puteam să văd fereastra. Am stat chircit acolo şi ţineam papucul. Nu puteam să-l văd, dar mâinile mele îl vedeau şi puteam să aud cum se face noapte şi mâinile mele vedeau papucul, dar eu nu puteam să-l văd, dar mâinile mele puteau să vadă papucul şi am stat acolo chircit şi auzeam cum se face întuneric”), la Quentin este mirosul obsedant de caprifoi, iar la Jason e o teribilă durere de cap. Altminteri, lectura însăşi îţi dă mare bătaie de cap, dar şi recompensa e pe măsură, odată întoarsă ultima pagină – pentru a fi reluată da capo, cine ştie poate într-o altă versiune…
Nu cunosc o altă traducere românească în afara celei semnate de Mircea Ivănescu, reluată în mai multe ediţii, y compris în seria de autor William Faulkner de la ART, în 2021 (după ce că aceeaşi editură publica Zgomotul şi furia în seria Cărţi cult, în 2016); mă tot întreb cum ar suna capodopera lui într-o nouă tălmăcire, şi cine (un Cristian Fulaş temerar? un Rareş Moldovan?!) ar putea ridica mănuşa aruncată hăt în anii ’80? Nu-i puţin lucru să-ţi apară numele alături de cel al lui Faulkner pe aceeaşi copertă!
29 aprilie ’24
