Se spune că nimeni nu știe o carte la fel de bine precum propriul ei autor. Există însă și excepții, unele reale, altele imaginare. Sau altele, reale în felul în care doar imaginarul le poate scoate la lumină. În această a treia categorie ar putea intra și fabula romanescă a lui William Golding (19 septembrie 1911 – 19 iunie 1993), Împăratul muștelor. Golding însuși recunoscuse că, odată publicat (în 1954), romanul avea să capete o identitate și o viață proprii. Într-o scrisoare către editorii săi, autorul britanic descria subiectul central al cărții drept o încercare de a găsi semnele defectelor societății în defectele naturii umane. Morala cărții, potrivit lui Golding, era aceea că forma unei societăți trebuie să depindă de natura etică a individului, și nu de cine știe ce sistem politic, oricât de logic sau respectabil ar putea părea.
Mai târziu, avea să le mărturisească unor studenți americani că înainte de Primul Război Mondial crezuse în perfectibilitatea omului social. Crezuse, cu alte cuvinte, că o structurare corectă a societății ar avea numeroase beneficii și că tarele sociale și-ar găsi un răspuns convingător prin reorganizarea societății. Marele Război îi arătase ce-și pot face oamenii unii altora. Însă Golding nu se gândea nici la crima de pistol, nici la cea de bombă, nici la cea de torpilă. Ceea ce-l marcase cu adevărat era ticăloșia fără margini care a continuat, an după an, în statele totalitare. Aceste crime programatice nu erau comise de vreun trib primitiv din Amazon, ci, în mod iscusit și cinic, de către oameni educați, doctori, avocați, altfel spus, de către oameni cu o tradiție a civilizației în urma lor. Atunci a înțeles Golding că omul este „o creatură decăzută moral” și că tot ceea ce putea face era să pună în discuție legătura dintre natura sa bolnavă și haosul internațional pe care-l provoacă adesea.
Cu acest gând, William Golding a construit Împăratul muștelor după o carte pe o temă similară, de secol XIX - Insula de corali a scriitorului scoțian R. M. Ballantyne (1857), ai cărei trei protagoniști poartă numele unora din personajele lui Golding. Autorul Împăratului dorea de fapt să demonstreze prin acest lucru că nimic nu s-a schimbat între secole. A ales elevi britanici pentru că, așa cum mărturisea, îi știa cel mai bine (fusese ani de zile profesor de engleză și filosofie la o școală din Salisbury). Dar îi alesese pentru „aluatul” din care sunt făcuți îndeobște gentlemenii britanici, deci era de presupus că vor ști să se organizeze. Cum spunea Jack, unul dintre personaje: „Nu suntem sălbatici. Suntem englezi; iar englezii sunt buni la toate. Așa că trebuie să facem ce se cuvine”.
Golding i-a extras pe acești copii din mijlocul societății și i-a plasat pe o insulă izolată, un paradis terestru, spectaculos și abundent, prisosind de apă, materiale de construcție și mâncare. De asemenea, Golding și-a păstrat personajele la o vârstă a inocenței, deoarece dorea să elimine sexualitatea ca factor cauzal în angrenajul poveștii. A exclus proprietatea privată și lupta pentru supraviețuire (munca și tâlhăria erau efectiv neesențiale pentru existența pe insulă) și a evitat astfel controversa „Robinson Crusoe” care-i avusese ca protagoniști pe Friedrich Engels și Eugen Dühring: dacă ar trebui sau nu să li se acorde puterii politice (forța) sau puterii economice (exploatarea) o prioritate mai mare. Alături de Freud, Marx și Darwin, William Golding s-a descotorosit astfel de Cezar. Într-adevăr, pe insula preadolescenților britanici nu exista pericolul vreunei agresiuni externe, deci nicio nevoie de militarizare.
În fine, insula era lipsită de clase, de diviziuni sau inegalități desprinse din vreo organizare politică anterioară. Cu excepția lui Jack, care apare inițial în poveste drept căpetenie a unui cor de băieți (o legătură și o uniformă care sunt repede eliminate din scenă) și a lui Ralph, responsabil pentru ținerea grupului laolaltă, singurul semn relevant al diferențelor rămâne cel al vârstei biologice. Pentru foarte scurt timp însă, Jack, Ralph și tăcutul Simon vor constitui un fel de triumvirat al grupului înainte de descompunere și declin.
Așadar, totul fusese așezat acolo de Golding pentru o viață calmă, pașnică și mulțumită. Era o utopie veritabilă: „Aici, în sfârșit, se afla imaginatul, dar niciodată pe deplin realizatul loc care te purta în viața reală”. Era o stare de natură populată cu indivizi liberi și egali. Dacă ceva avea să meargă prost, așa cum până la urmă s-a și întâmplat în chip tragic, atunci s-ar fi petrecut din interior. Singurul dușman al omului era el însuși.
Magnifica evocare a unei astfel de lumi, precum și distrugerea sa, constituie narațiunea lui William Golding. O poveste mult prea familiară pentru a mai fi redată aici în integralitatea ei. Nimeni nu se îndoiește astăzi că Împăratul muștelor, capodopera celui stins în urmă cu 26 de ani, a fost un triumf scriitoricesc, o demonstrație literară cu relevanță eternă. Cartea lui Golding rămâne însă și o foarte incisivă operă de teorie politică.