S-au împlinit 10 ani de la războiul ruso-georgian de cinci zile din august 2008. Versiunea oficială a Moscovei: a salvat viețile sud-osetinilor și pacificatorilor, forțând Georgia să accepte pacea. Versiunea autorităților de la Tbilisi: Georgia a contraatacat ca să apere de separatiștii sud-osetini satele georgiene de lângă Țhinvali, dar a fost, la rândul său, atacată de Rusia. Ofensiva rusă asupra Tbilisi a fost oprită în urma presiunilor diplomatice occidentale. Dar în ciuda promisiunilor de a-și retrage trupele, Rusia și-a fortificat prezența militară în Osetia de Sud și Abhazia, recunoscând independența celor două regiuni separatiste ale Georgiei. A fost sau nu posibilă evitarea acelui război, care a făcut sute de victime? Radu Benea a rezumat opiniile unor experți și foste oficialități din Rusia, invitații unei „mese rotunde” la Radio Svoboda, serviciul rusesc al postului nostru de radio.
În ajunul aniversării unui deceniu de la izbucnirea războiului ruso-georgian, premierul Dmitri Medvedev, care pe atunci era de trei luni președinte al Federației Ruse, a declarat, într-un interviu pentru Kommersant FM, că nu și-a schimbat poziția și că, în opinia sa, războiul nu era inevitabil, dar a fost „alegerea” liderului de la Tbilisi, Mihail Saakașvili, care ar fi crezut că Rusia nu va interveni.
Invitatul mesei rotunde de la Radio Svoboda, diplomatul și istoricul de la Moscova Gheorghi Kunadze l-a contrazis pe Medvedev, amintind că un prim val de propagandă anti-georgiană a cuprins Rusia încă în anul 2006, când în diverse instituții și chiar în școli se întocmeau liste cu cei de naționalitate georgiană – o reacție absurdă și virulentă la deportarea unor spioni ruși din Georgia.
O campanie îngrozitoare, absolut inumană...
Gheorghi Kunadze: „Așa sau altfel, începuse acea campanie îngrozitoare, absolut inumană. Am avut ocazia să monitorizez toate acele excese, pentru că lucram în aparatul Împuternicitului pentru drepturile omului. De atunci, totul se îndrepta în mod evident spre o criză a relațiilor, și ea s-a produs”.
Dar, Gheorghi Kunadze crede și el că președintele Mihail Saakkashvili, pe care-l consideră un politician și reformator remarcabil, a comis o greșeală, crezând că Rusia nu va interveni, sau s-a lăsat atras într-o cursă întinsă tot de Moscova în august 2008.
Gheorghi Kunadze: „Voi fi de acord însă cu Saakașvili că printr-o coincidență bizară, Rusia avea deja pregătite și tancuri, și infanteria motorizată, care în acel moment deja trecuse prin tunelul Roki (singurul drum care leagă regiunea separatistă de Rusia, n.r.). Și tot printr-o coincidență ciudată, înainte de începerea acțiunilor militare, autoritățile sud-osetine evacuaseră din Țhinvali femeile și copiii. Iar cel mai neînfricat președinte al Osetiei de Sud, dl Kokoitî, era deja în drum, de la Țhinvali, spre tunelul Roki. (...) Cu alte cuvinte, este limpede că așa numita operațiune de pacificare împotriva Georgiei era pregătită din timp. Și mai puțin a contat cine a tras primul și în ce împrejurări.”
Războiul nu putea fi evitat...
Economistul și politicianul Andrei Ilarionov, fost consilier al președintelui Vladimir Putin, este autorul unui raport detaliat al evenimentelor legate de conflictul din august 2008. Ilarionov spune că a analizat o cantitate imensă de informații și concluzia care se poate trage este una singură: războiul era inevitabil.
Andrei Ilarionov: „Războiul nu putea fi evitat, nu din cauza poziției lui Mihail Saakașvili sau a guvernului georgian, rolul lor în această chestiune era relativ neînsemnat. Decizia a fost luată de autoritățile ruse, nemijlocit de președintele rus Vladimir Putin, cu mult timp înainte de faza fierbinte a conflictului militar.”
Ilarionov afirmă că Vladimir Putin a decis să recunoască regiunile separatiste georgiene încă în 2006, după ce țările occidentale au hotărât să recunoască independența Kosovo față de Serbia și a comunicat acest lucru și lui Mihail Saakașvili, la una din întâlniri, și în fața presei ruse. Dacă li se permite kosovarilor, a spus Putin, înseamnă că li se permite și abhazilor, și sud-osetinilor, iar noi, respectiv, îi vom ajuta.”
Andrei Ilarionov: „La ultima lor întâlnire, prin ianuarie, februarie 2008, Vladimir Putin i-a spus lui Mihail Saakașvili: nu vă faceți griji, nu sunt acțiuni îndreptate împotriva voastră, n-aveți nici o atribuție. Vă vom ajuta cu accesul produselor voastre pe piața rusă, vinuri, apă minerală, poate vom relaxa regimul de vize pentru georgieni, dar în ce privește Abhazia și Osetia de Sud, decizia este luată. Nu este împotriva voastră, ci împotriva Occidentului, a Statelor Unite, a NATO, pentru ceea ce ei au decis în privința Kosovo.”
Toate încercările lui Saakașvili și a delegației georgiene de a-l contrazice nu au avut succes, spune Ilarionov. Decizia lui Putin ar fi fost confirmată și în Duma de Stat, în martie 2008, la o ședință cu ușile închise, la care s-a examinat un raport al externelor și serviciilor speciale privind posibilitatea și condițiile recunoașterii independenței Abhaziei și Osetiei de Sud. Concluziile au fost univoce: intervenția militară și recunoașterea celor două regiuni separatiste puteau avea loc în numai două cazuri: dacă Georgia aderă la NATO sau dacă încep acțiuni militare. La summitul NATO de la București Georgia n-a fost invitată să adere, deci, a rămas o singură cale – declanșarea unor acțiuni militare.
Intervalul de timp în care putea fi declanșat războiul și recunoscute Abhazia și Osetia de Sud era foarte scurt – până la sfârșitul anului 2008...
Andrei Ilarionov: „Mai multe personalități publice și oameni de stat nu ascundeau faptul că intervalul de timp în care putea fi declanșat războiul și recunoscute Abhazia și Osetia de Sud era foarte scurt – până la sfârșitul anului 2008. De aceea, era necesar să provoci acțiuni militare, lucru de care se ocupau serviciile speciale și trupele rusești, sub acoperire politică și diplomatică. De fapt, dacă e să fim riguroși și să urmăm criteriile ONU din 1974, războiul propriu-zis a început pe 20 aprilie 2008, când un avion de vânătoare rusesc a doborât o dronă georgiană. Este primul fapt incontestabil al izbucnirii ostilităților.”
Potrivit expertului de la Moscova, există și multe alte dovezi documentate, altele indirecte, ale pregătirilor Rusiei către război. Bunăoară, încă în februarie 2003, pe atunci premierul Vladimir Putin a livrat Osetiei de Sud 12 tancuri, modelul T-55. În acea perioadă Saakașvili nici nu era în guvern, iar până la „Revoluția Rozelor” mai rămâneau încă nouă luni.
Unele concluzii din raportul lui Andrei Ilarionov, care însă recunoaște că nu toate sut bazate pe dovezi nemijlocite, sunt contrazise de expertul militar Aleksandr Golț.
Aleksandr Golț: „Mă îndoiesc că există date documentate privind dislocarea conducerii a două districte militare rusești la Țhinvali și Suhumi. Este, eufemistic spus, o exagerare lirică. Nu vreau să polemizez, dar sunt de acord cu colegii care spun că Rusia a provocat războiul. Este mai mult sau mai puțin evident că, la un moment dat, conducerea rusă a luat direcția soluționării conflictului pe cale militară. Nu aș zice că asta s-a întâmplat în 2006, dar cred procesul a fost declanșat de summitul de la București, când, dorința Ucrainei și a Georgiei de a adera la NATO, într-adevăr, l-a înfuriat pe președintele Vladimir Putin și Rusia a început să acționeze așa încât pe teritoriul Georgiei să existe un conflict teritorial permanent”.
Rezumând, cu referire la urmările conflictului din 2008, diplomatul și istoricul Gheorghi Kunadze a spus că pentru Putin se pare că războiul din Georgia nu a fost decât o repetiție pentru ceea ce a urmat, peste câțiva ani, în Ucraina – anexarea Crimeii și războiul din Donbas. Toate acestea, pe fundalul unei reacții anemice din partea Occidentului. Andrei Ilarionov crede însă că procesul apropierii Ucrainei și Georgiei de structurile euro-atlantice este inevitabil, chiar dacă unul mai lent și, de ce nu, poate chiar a Rusiei, Vladimir Putin pledând, cândva, pentru aderarea țării sale la NATO. Iar expertul militar Aleksandr Golț este de părere că Moscova e iritată nu atât de dorința Ucrainei și Georgiei de a se apropia de Occident, cât de incapacitatea propriilor elite de a accepta valorile și normele unei societăți libere și democratice.
