Chiar dacă la o distanţă de-o zi – pe 14 februarie în Republica Moldova, şi pe 15 februarie în România –, Ziua Lecturii, sărbătorită prima oară anul acesta de-o parte şi de alta a Prutului (în paranteze amintesc că şi Franţa, cu o tradiţie literară mult mai bogată, marchează Lire en fête, în octombrie), a coincis cu lansarea antologiei Poezia românească după 1945, în 4 volume, Prefaţă şi selecţie de Ion Pop, Ştiinţa, 2023.
Lansare cu ştaif, aş spune, de vreme ce evenimentul a reunit importanţi scriitori din câteva oraşe româneşti de mare tradiţie culturală (Ana Blandiana, Simona Popescu şi Ion Bogdan Lefter din Bucureşti, Ion Pop şi Adrian Popescu din Cluj, Lucian Vasiliu şi Valeriu Stancu din Iaşi, nu în ultimul rând Alexandru Cistelecan din Târgu Mureş), iar cele câteva lansări & lecturi publice succesive – la Uniunea Scriitorilor din Moldova, la Universitatea de Stat, la Universitatea Pedagogică, la Liceul Aristotel, la Liceul Spiru Haret –, una în prezenţa ministrului Culturii, dl Sergiu Prodan, n-au făcut decât să-i dea amploare.
Aşadar, 4 tomuri masive (455 + 472 + 607 + 567 pagini), însumând 70 de ani de poezie românească, de la anul de cotitură 1945 până în 2015, avându-l drept cap de listă pe patriarhul Tudor Arghezi (1880-1967; se putea altfel?!) şi încheind plutonul cu benjaminul Cosmin Perţa (n. 1984), cei cca 270 de poeţi selectaţi făcându-şi intrarea în carte nu în plutoane generaţioniste sau pe şcoli literare, ci în funcţie de anul naşterii, c-o fi din România sau din Basarabia. Merită o deosebită atenţie felul în care fiecare tom marchează o schimbare de paradigmă, prin numele poetului-locomotivă: Tudor Arghezi pentru vol. 1 (în care se vor regăsi şi basarabenii Nicolai Costenco, George Meniuc, Aureliu Busuioc); Nichita Stănescu pentru vol. 2 (în care se regăsesc basarabenii Victor Teleucă, Gheorghe Vodă, Liviu Damian, Grigore Vieru, Mihai Ion Ciubotaru, Anatol Codru, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Nicolae Esinencu); Şerban Foarţă pentru vol. 3 (y compris, şi basarabenii Vasile Romanciuc, Marcela Benea, Eugen Cioclea, Nicolae Dabija, Andrei Ţurcanu, Leo Butnaru, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Leonard Tuchilatu, Arcadie Suceveanu, Călina Trifan); în fine, Alexandru Muşina pentru vol. 4 (în care se regăsesc, într-un pluton compact, şi basarabenii Leo Bordeianu, Vsevolod Ciornei, Teo Chiriac, Vasile Gârneţ, Grigore Chiper, Valeriu Matei, Nicolae Popa, Maria Şleahtiţchi, Irina Nechit, Nicolae Leahu, Ghenadie Nicu, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Fruntaşu, Liliana Armaşu, Mihail Vakulovski, Horia Hristov, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski). (Sigur, absenţele – atât ale poeţilor din Ţară, cât şi cele ale unor autori merituoşi din Moldova – sunt şi ele numeroase, dar despre asta când va fi să analizez Poezia românească după 1945 text cu text; îngăduie-mi-se să mai semnalez în această paranteză cele câteva erori de cronologie, unele în cazul anului naşterii, şi altele ale anului morţii, care fac ca anumiţi poeţi – Mircea Ivănescu, bunăoară, ca să dau cel mai ilustru exemplu – să fie detaşaţi de plutonul căruia îi aparţin de drept.)
Un cuvânt aparte merită spus despre studiul introductiv al dlui Ion Pop, Repere în poezia românească de după 1945 – de facto, un excelent compendiu, în circa 40 de pagini (cu petit!), la o eventuală Istorie a poeziei româneşti postbelice, căruia i se adaugă prezentările, unele în câteva rânduri, altele adevărate schiţe de portret, ceea ce-i conferă acestei antologii şi o certă valoare biobibliografică, pe lângă cea literară intrinsecă. Pe moment, reţin acest pasaj din alineatul final, pe post de concluzie:
„Dezbateri şi controverse privind raporturile dintre generaţiile şi promoţiile petice afirmate în ultimele vreo şapte decenii în contexte socio-literare diferite vor exista, desigur, şi în anii ce vin. La ora de bilanţ parţial şi provizoriu, încercat în antologia de faţă, mi se pare, oricum,evident faptul că poezia scrisă în limba română după 1945 oferă un peisaj îndeajuns de bogat şi cu numeroase valori certe, ilustrative pentru bogăţia tematico-stilistică, de stări şi atitudini lirice şi de limbaje, demnă de cele mai exigente evaluări. L-au ilustrat şi îl reprezintă, cu fireşti particularităţi distinctive, deopotrivă «supravieţuitorii» unor vârste mai vechi, intraţi demult în patrimoniul major al liricii naţionale, cei care au trecut prin experienţele dramatice ale «realismului socialist», ca şi renovatorii din anii ’60 ai secolului trecut, urmaţi adesea polemic de generaţiile numite astăzi «postmodern(ist)e». Decalajele remarcate dintre cele două ţări româneşti cu graniţe retrasate după ocupaţia sovietică apar acum pe deplin explicabile, determinate contextual, însă depăşite spectaculos, în mare măsură, în vremea din urmă. Este o recuperare prin care măcar unitatea poetică a celor două teritorii despărţite abuziv pare a se fi realizat…”
Amintesc că, în „limba vechilor cazanii”, cuvântul limbă desemna şi popor (de la Dosoftei citire: „Limbile se saltă/ Cu cântare naltă…”); ei bine, Poezia românească după 1945. Antologie de Ion Pop, tocmai a înfăptuit Marea Unire a tuturor scriitorilor de română.
