Au trecut, iată, mai bine de zece ani de când Monica Lovinescu ne-a părăsit, pe 20 aprilie 2008, la Paris. Opera ei ne este accesibilă și ar trebui să funcționeze ca un îndreptar etic. A apărut de ceva timp la Humanitas, în colecția „Zeitgeist”, Jurnalul esențial îngrijit de Cristina Cioabă. O spun cu deplină responsabilitate și convingere - în cultura românească a ultimelor cinci-șase decenii, Monica Lovinescu, strălucită cronicară literară, susținătoarea unui canon alternativ în raport cu cel oficial, a fost, în egală măsură, cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă și analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infra-raționale, dintre comunismul românesc (și nu numai) și variile încarnări ale fascismului.
Când regimul comunist a îmbrățișat temele, fantasmele și obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Îl vedem renăscând ca baroc post-fascisto-postcomunist, discursul autarhic, izolaționist, strident naționalist, anti-european și anti-capitalist al unor lideri politici cu memoria intelectuală defectuoasă. Atacurile împotriva ei din zona xenofob-stalinoidă (E. Barbu, Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Dinu Săraru și alții din echipa de demagogi fascisto-comuniști, cei pe care ea îi numea, cu infinit dispreț, „trepădușii de Curte Nouă”) dădeau măsura unei lupte care a continuat și după decembrie 1989: aceea dintre susținătorii modernității politice și estetice, pe de o parte, și partizanii unei dictaturi paranoic-autarhice, în fapt un neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicistă care a făcut atâta rău culturii românești în perioada interbelică.
Nu vreau să fiu greșit înțeles: nu este vorba aici de contestarea tradiției, ori de exaltarea dezrădăcinării, ci de o susținere a sincronizării continue a culturii române cu marile direcții ale spiritului democratic modern. La urma urmei, nu cred că greșesc încadrându-i pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca în perimetrul a ceea ce putem numi patriotismul liberal. Mai precis spus, al unui sentiment național sobru care nu se jenează de valorile umaniste în care crede și care nu pactizează cu pompierismul șovin ori cu doctrinarismul descărnat al unei stângi tot mai sectare. Mândria națională nu este un păcat câtă vreme nu este utilizată manipulativ precum în acțiunile intolerante și oportuniste ale jandarmilor culturali. A-ți iubi națiunea este o chestiune de demnitate. Eroarea constă în a face din dimensiunea națională un fel de test absolut și mai ales de a o subordona unor porunci politice imediate (cum, din nefericire, se întâmplă de atâtea ori). Patriotismul civic-liberal este structural diferit de șovinismul resentimentar care azvârle iubirea tradiției în cel mai dezolant derizoriu prin chiar suprimarea spiritului critic.
Recomandabile oricărui student în științe politice, filosofie ori litere, eseurile strânse în volumul Etica neuitării pe care l-am coordonat la Humanitas, vorbesc despre necesitatea echilibrului valoric și oferă principalele contribuții ale Monicăi Lovinescu la constituirea unei etici întemeiată pe memorie. La un ceas când asistam la strădanii insidioase de obliterare a conștiinței istorice, găsim în opera ei argumente imbatabile pentru a nu uita. Observând, în consens cu Alain Besançon, absența, ori mai degrabă debilitatea unei acțiuni de confruntare/ asumare/ judecare în raport cu comunismul, similară celei constant întreprinsă în raport cu nazismul, gânditoarea nota cu melancolică amărăciune faptul scandalos că pentru cei mai mulți comunismul apare ca „un fel de accident meteorologic”, o aberație pasageră pentru care nimeni nu poate fi ținut răspunzător. Pledând, împreună cu Virgil Ierunca, împotriva dublelor standarde în explorarea totalitarismului de stânga și de dreapta, Monica Lovinescu a atins nervul sensibil al unor oameni care până atunci se jurau că o admiră. La fel au fost admonestați și rău-interpretați Czesław Miłosz și Zbigniew Herbert de către unii în Polonia când, dincolo de atâtea diferențe dintre ei, au spus același lucru: ambele sisteme totalitare au fost monstruoase, ambele au fost exterministe, ambele merită o condamnare fără drept de apel.
