Național-socialismul nu a atins niciodată un nivel de coerență teoretică și sofisticare conceptuală comparabil cu paradigma marxistă și descendenții săi. Ar fi imposibil să vorbim serios despre filosofia nazistă. Chiar și gândirea lui Stalin a fost mai structurată intelectual decât excentricitățile nebuloase ale lui Hitler.
Cu toate acestea, esența internă a anticapitalismului profund, a obsesiilor antiliberale și antidemocratice, poate fi găsită în ambele (altfel potrivnice) doctrine. Leninismul și național-socialismul (sau generic, fascismul) au fost întemeiate pe programe ale mobilizării sociale totale care intenționau să producă o transformare radicală a corpului politic.
Primul pas al revoluțiilor promovate de leninism și fascism (german și italian) a fost să preia puterea. Modalitatea de înstăpânire a fost fundamental excluzivă raportat la toate celelalte formațiuni politice sau adversari. Pentru Lenin, odată impusă prin insurecția bolșevică, „dictatura proletariatului” era ireversibilă și nerestricționată de vreo lege.
În martie 1933, Hitler a anunțat că „guvernul se va angaja într-o campanie sistematică de a reda sănătatea morală și materială a națiunii. Întregul sistem educațional, teatru, film, literatură, presă și radio—toate acestea vor fi folosite ca mijloace pentru atingerea acestui scop”. Într-adevăr, în timpul procesului ofițerilor de armată închiși pentru amestecul lor cu național-socialismul la Leipzig, în 1930, Hitler a declarat că țintea o „revoluție juridică”, ceea ce însemna penetrarea „instituțiilor legale și în acest fel [transformarea] Partidului nostru în factor determinant”. Cu toate acestea, asemeni poziției bolșevicilor în 1917, metoda nu a făcut decât să deschidă ușa dictaturii absolute a Partidului Nazist. În cuvintele lui Hitler, „odată ce stăpânim puterea constituțională, vom modela statul după forma pe care o considerăm potrivită” (The Coming of the Third Reich).
Această abordare amintea în mod izbitor de precedentul bolșevic. Lenin era convins că orice ezitare în preluarea puterii este un act criminal. Istoricul politic Stephen Cohen a oferit o excelentă caracterizare a drumului către putere al partidului lui Lenin: „Un partid minoritar până la sfârșit (ei au primit aproximativ 25 de procente din voturile pentru Adunarea Constituantă din noiembrie), bolșevicii nici nu au inspirat, nici nu au condus revoluția de la bază; dar ei au fost singurii care i-au recunoscut direcția și i-au supraviețuit” (Bukharin and the Bolshevik Revolution).
La fel ca naziștii și fasciștii italieni, bolșevicii au știut că vor să guverneze deoarece fiecare credea într-o misiune percepută ca istorică, transformatoare și izbăvitoare. Iar pentru a atinge acest deziderat, toate mijloacele erau justificate. Pentru a-l cita pe Lazar Kaganovici, unul dintre acoliții lui Stalin: „Tovarăși, se știe de multă vreme că pentru noi, bolșevicii, democrația nu este un fetiș”.
Fasciștii și comuniștii deopotrivă credeau în imperativul distrugerii creative a vechii lumi pentru a construi noi civilizații bazate pe oameni noi, noi sisteme sociale, care la rându-le vor genera o nouă ordine internațională. Spre a-l parafraza pe Roger Griffin, aceste două mișcări politice erau pe-de-a-ntregul mistuite de fervoarea palingenetică, regeneratoare.
Credința leninismului în efectul purificator al zguduirii lumii s-a bazat pe scrierile părinților fondatori—Karl Marx și Friedrich Engels. Potrivit lui Marx, ceea ce era unic în legătură cu Revoluția „nu era faptul că niciun eveniment nu-i va fi urmat, ci că niciun alt eveniment nu trebuie să-i urmeze, pentru că în vâltoarea Revoluției întreaga voință a Istoriei avea să fie împlinită” (From Darkness to Light).
Marxismul a fost înainte de toate o încercare prometeică de a scăpa de execrata ordine burgheză bazată pe relații de piață (proprietate privată), de a transcende relații sociale reificate și de a organiza forțele sociale revoluționare în vederea ultimei confruntări, care urma să rezulte într-un „salt din regatul necesității, în regatul libertății”.
Demarcația puternică a lui Marx între gândirea sa revoluționară și alte versiuni ale socialismului (creștin, reacționar-feudal, mic-burghez, critic-utopic) este strâns legată de convingerea sa fermă, în special după 1845, că el știa cum stau lucrurile (postulatul infailibilității epistemice) și că Weltanschauung-ul era mai presus de toate științific, adică non-utopic.
Pentru Marx, convingerea că istoria este guvernată de legi—un punct de vedere hegelian pe care l-a promovat constant—însemna că odată aceste legi înțelese, rațiunea (gândul) și revoluția (acțiunea) se vor suprapune în eliberarea proletară universală. Înțelegerea forțelor sociale și naturale a permis realizarea totală a etosului transformativ: „Odată ce le înțelegem [forțele sociale și naturale], odată ce le pricepem acțiunea, direcția, efectele, va depinde doar de noi să le supunem din ce în ce mai mult voinței noastre și prin ele să ne atingem scopurile” (Anti-Dühring).
