„Supply-chain” sună savant și e subiectul la zi. Traducerea acestui cumul de probleme spune că „supply-chain” înseamnă, pur și simplu, rețea de livrare și aprovizionare. Cineva produce lucruri de care altcineva are nevoie și le livrează printr-o rețea de transport pentru a aproviziona pe altcineva care are nevoie de acel ceva pentru că nu îl are și nu îl are pentru că nu îl produce. În ultimele luni, rețelele de aprovizionare au ajuns un subiect dramatic dintr-un motiv deja familiar: ca atâtea alte lucruri, și ele sunt în criză. Adică nu mai funcționează sau funcționează mult sub nivelul normal. Mai precis, mult sub nivelul extraordinar care făcea regula înainte de epidemia COVID, în timpurile de aur ale comerțului și economiei globale.
A fost de ajuns ca un element neprevăzut să deregleze marele sistem de livrare mondial și națiunile superdezvoltate ale lumii occidentale au făcut cunoștiință, pentru prima oară în ultimii aproape 80 de ani, cu lucruri uitate sau pierdute în cărțile de istorie: rafturi goale, cozi, scumpiri spectaculoase și inflație. În aparență, e vorba de o defecțiune trecătoare sau - cum ne-am obișnuit să spunem șic și tehnic - de o „disfuncționalitate”. Îndată ce Rusia va încuviința să reia livrările de gaze în flux obișnuit iar China va fi din nou în stare să pună în circulație cantități colosale de produse spre Occident, totul se va rezolva. Așa e. Ce nu se va rezolva, însă, ci va persista e criza de adâncime a sistemului economic și a tipului de organizare în care lumea euro-occidentală trăiește aparent sigur și prosper.
Câtă vreme încearcă să descifreze și să rezolve situația în limitele date de actualul sistem, explicațiile și remediile rămân, mai degrabă pansamente superficiale. În profunzime, cauza rămâne activă. Neînțeleasă și netratată ea va continua să producă efecte și să amenințe.
Ce e de observat și de spus de la bun început ține de o realitate sumară dar incontestabilă: industrii și chiar economii occidentale întregi - de la producția de medicamente la oțel, computere și alimente - depind cu totul de capacitatea de producție sau de resursele acumulate numai și numai în China și Rusia. Mai departe, această situație de monopol productiv face din rețelele de distribuție o componentă vitală, realmente o chestiune de viață și de moarte pentru consumatorul occidental, aflat la celălalt capăt al lanțului. Evident, întrebarea următoare e: cum am ajuns aici? Din acest punct, părăsim considerentele imedate și intrăm într-o istrorie veche și complexă care amestecă economia, politica șii ideologia.
Un coctail de idei și practici noi a modificat tot, cu o viteză remarcabilă
La început, adică până spre sfârșitul anilor ’60, totul mergea bine. Nu existau crize ale rețelei de distribuție și nici șocuri produse de evenimente neprevăzute. Economiile euro-occidentale produceau aproape tot ce le era necesar și rețelele de distribuție erau sigure, sub control și ferite de fragilitatea pe care o dă extinderea. Apoi, un coctail de idei și practici noi a modificat tot, cu o viteză remarcabilă. Evident, transformarea nu a început din senin ci a desăvârșit tendințe vechi dar asta ține de o istorrie amănunțită a economiei politice occidentale care nu își poate găsi sopațiul aici. Cert e că, de la sfârșitul anilor ’60, o nouă gândire economică și managerială a cucerit lumea euro-occidentală.
În termeni practici, noul stil managerial a început să lucreze în Statele Unite și a făcut, acolo, trecerea de la economia clasică așa cum fusese ea consoilidată în anii războiului, la o economie animată de tema libertății și a inițiativei spontane. Rapid, producția în sine și forța de muncă pe care se susține creeația ecomică au trecut în rândul noțiunilor vechi și depășite sau, chiar, al piedicilor în calea dezvoltării. Concepte manageriale noi ca producția ”just-in-time”, adică nu mai mult decât se poate livra imediat, și „outsourcing”, adică delegarea sau exportul capacității de producșție, au devenit idei sacre și au eliminat orice altă discuție în mediile corporatiste. În ambele cazuri, reducerea costurilor și creșterea implicită a profitului au dat argumentele decisive.
În același registru, forța de muncă locală a încetat să mai conteze altfel decât la capitolul cheltuieli evitabile. Treptat, centrele de producție au fost subcontractate în Asia (în special China), forța de muncă a fost închiriată ieftin în mari centre de producție asiatice sau admisă cu cheltuielile mult mici presupuse de imigranții est-europeni (în special în Europa de Vest). Noul sistem a evoluat rapid spre ceea ce numim astăzi economia globală - adică o structură mondială cu centre de producție în afara zonelor de consum și cu o explozie corporatistă validată de transfigurarea plină de beneficii a economiei și a societății. Accentul a trecut pe capital și profitul extraordinar adus acționarilor iar societatea muncii a dispărut. Investițiile în infrastructură au scăzut, dat fiind succesul nemăsurat al rețelelor de distribuție globale care au dovedit că pot aduce rapid și ieftin produsele din centre ”delocalizate” pe piețele interne consumatoare.
Toate aceste mutații au crescut pe o prezumpție unică: economia de rețea globală leagă interesele părților care nu vor avea, prin urmare, nici un motiv să pună construcția în pericol. Altfel spus, nimeni nu are de ce să atace sau să avarieze sistemul pentru că rezultatul ar fi dezastruos pentru toată lumea. Sistemul e imun la istorie și politică. Și chiar la catastrofe naturale și epidemii. Căci, și în acest caz, toată lumea va fi co-interesată în apărarea sistemului. Cu o formulă foarte prizată după 1990; ”Cine face comeț nu face război”.
În consecință, o nouă realitate a cștigat statutul de ”stadiu final”. Ea a a dus la un loc o enormă acumulare de putere corporatistă, o aplecare religioasă spre descentralizare și dereglementare, o credință fără adversar în globalism și o literatură extrem de influentă în favoarea sanctificării piețelor.
Ideea după care piețele își au singure de grijă era strălucit confirmată. Piețele dovedeau că sunt în mod obiectiv și autonom deschise, inteligente, neutre și libere. Concepția avansată de economiștii așa numitei Chicago School, în frunte cu Milton Friedman, treceau din tarate în practica politică. După 1990, ideile care făceau din piață o instanță divină au măturat lumea și au rămas singure la cârmă.
Puțină lume a îndrăznit, să facă bilanțul logico-filozofic al acestei școli de gândire. Și aproape nimeni n-a îndrăznit să remarce substratul lor utopic. Mantra unei economii care își generează singură supremația în timp ce își eleimină conținutul nu a părut suspectă. Acasă, surpimarea forței de muncă a generat frustrare politică și a propulsat mișcări populiste dar schimbarea a fost imnediat catalogată drept curent extremist și a fost, astfel, scoasă din rândul preocupărilor legitime. Ultimii 20 de ani de prosperitate instantă, ieftină și accesibilă au dus la concluizia fermă după care structura economică globală e invulenrabilă.
Apoi a venit epidemia COVID. China a încetat să mai fie generatorul fără sfârșit al tuturor lucrurilor. Rețeaua de distribuție a fost strangulată și a împins în criză tot sistemul. Faimoasa ei neutralitate și capacitate de autoreglare s-a dovedit un mit. Simultan, criza NordStream 2 a fost jucată de Rusia fără ezitări. Blocajul în livrări de gaze a creeat imediat impasul energetic european și, pentru cine avea nevoie de asemenea demonstrație, a arătat că piețele și rețelele de distribuție nu sunt imune ci, dimpotrivă, sunt fragile și vulnerabile politic.
În mare, lumea euro-occidentală se apopie de roadele unui program voluntar sau involuntar de auto-dezarmare. Mai precis: de autofragilizare și de eliminare a propriilor atuuri și baze de autonomie. Astfel, doctrina globalismului și a piețelor sacre a scos din joc puterea industrială a statelor iar doctrina ecologiei totale a compromis orice șansă de independență și a făcut loc dependenței energetice grave de furnizori externi, cu tot cu politica și interesele lor.
În fine, chiar sub acest aparent ultim nivel de explicații, se ascunde o dramă uman-filozofică încă mai adâncă. Ea vine din dispariția pasiunii și a geniului euro-occidental pentru creeație. A face nu mai ține de această lume. Obișnuința de a primi și consuma și incapacitatea de a mai face lucruri cu propriile mâini au devenit generale. Autonomia individului uman s-a dizolvat în dependența multiplă și infinită de creeația mediată a piețelor. Nimeni nu mai știe să facă lucruri cu mâna lui și, în același timp, nimeni nu mai e sigur pe ce știe și ce gândește. Relativizarea valorilor prin care trece modul de gândire la putere în lumea euro-occidentală e demult o temă filozofică în discuție. Și ea a atins astăzi funcția unui gest de dezarmare, de fragilizare și confuzie care dau conținut dependenței. A face și a ști lipsesc și absența lor generează o lume în care suntem martori fără influență.