Prizonierii români în lagărele din Austro-Ungaria
Situația prizonierilor români din lagărele austro-ungare poate fi reconstituită atât pe baza surselor provenite din arhive, cât și din jurnalele sau memoriile unor ofițeri. Ca în atâtea alte privințe, experiențele soldaților obișnuiți pot fi cunoscute indirect, îndeosebi prin filtrul unor ofițeri care au amintit de interacțiunea, în anumite circumstanțe, cu cei dintâi. Soldații rămân de regulă și în prizonierat, ca și pe front, oamenii fără voce proprie.
În Austro-Ungaria au funcționat în timpul Primului Război Mondial zeci de lagăre. Prizonierii români capturați de trupele austro-ungare în anii 1916-1917 au ajuns în mai multe dintre acestea. Cele mai cunoscute sunt cele de la Ostffyasszonyfa și Sopronnyék.
Lagărul Ostffyasszonyfa
Unul dintre cele mai mari lagăre din Austro-Ungaria a fost construit în 1915, în doar câteva luni, în apropierea gării din Ostffyasszonyfa, la sud-est de orașul Sopron, nu departe de granița internă a dublei monarhii habsburgice. De-a lungul războiului aici au fost internați peste 150.000 de prizonieri, mai întâi sârbi, apoi italieni și ruși, iar din 1916 și români. Era vorba de soldați, singurii ofițeri menținuți aici fiind italienii, într-un colț al lagărului. Se apreciază că în acest lagăr ar fi ajuns în anii 1916-1918 peste 40.000 de prizonieri români, adică aproape 80% din totalul celor căzuți în captivitate austro-ungară. Și unii dintre ofițerii prizonieri români au stat acolo circa o săptămână, în octombrie 1916, ei fiind transferați apoi în lagărul Sopronnyék.
La Ostffyasszonyfa, într-un teren accidentat, brăzdat de văi, funcționa de fapt un lagăr complex, cu mai multe grupuri. De jur împrejurul lagărului era un gard de sârmă ghimpată, cu pichete și turnuri de pază pentru gărzi. Partea administrativă cuprindea comandamentul, locuințele pentru ofițeri, clădirea pentru dezinfecție, foișorul de foc, atelierele, depozitele de alimente etc. Separate de toate acestea erau barăcile prizonierilor. În fiecare grup de 20 de barăci – din lemn – exista încă una destinată pentru luarea mesei. În ansamblu era un loc atent organizat, cu lumină electrică, băi și latrine turcești, racordate la o bună rețea de canalizare.
Fiecare baracă putea adăposti 250-300 de oameni, după unele surse, 100-120 după altele, care dormeau pe scânduri ce formau un imens pat comun. Ferestrele mari asiguraru lumina pe timpul zilei și aerisirea. Acoperișul era din carton gudronat, care nu reținea apa în timpul ploilor abundente. Pereții barăcilor erau superficial izolați, frigul resimțindu-se permanent în anotimpul rece. În special toamna, iarna și primăvara vântul puternic le făcea prizonierilor viața și mai grea. Două sobe erau prevăzute pentru încălzirea fiecărei barăci, dar acestea rămâneau mai degrabă reci, inclusiv pentru că nu era suficient combustibilul.
După sosirea la Ostffyasszonyfa, prizonierii stăteau cinci zile în carantină, trecând prin dezinfecție. Deși hainele erau trecute prin etuvă, păduchii nu dispăreau. Prizonierii erau unși cu țiței împotriva insectelor, dar rufăria nu se schimba, iar baia se făcea fără săpun. În timp, hainele au ajuns niște zdrențe, ca urmare a faptului că au fost deseori puse în etuvă, fierte la spălătorie și frecate cu peria, fără săpun. Toți soldații arătau jalnic, cu hainele peticite. Încălțămintea de piele pe care o avuseseră pe front fusese între timp înlocuită cu ghete de pânză și talpă de lemn. Unii prizonieri români și-au vândut hainele și încălțămintea, fie prizonierilor ruși, fie ungurilor, pentru tutun și pâine.
Mai multe magazine funcționare în lagăr, de unde cei care aveau bani puteau cumpăra anumite produse, mai ales tutun, cărți poștale pentru corespondență, articole de igienă personală. Asemenea altor mari lagăre din Austro-Ungaria, lagărul de la Ostffyasszonyfa avea monedă proprie, valabilă doar în interior.
Exista și o infirmerie, prezentată ca spital de către memorialiști. Mai mulți medici asigurau servicii medicale. Ulterior, când numărul prizonierilor și implicit al pacienților a crescut, au fost repartizați aici și medici prizonieri. Șase medici militari români, captivi și ei, au fost trimiși în lagărul de la Ostffyasszonyfa, pentru a acorda asistență sanitară prizonierilor. După război, unul dintre medici, Petre C. Mihail, avea să prezinte detaliat situația acestor prizonieri.
Lagărul se autogospodărea în parte, existând o crescătorie de porci și un abator. Când au ajuns românii acolo, situația era marcată de lipsuri evidente. Prizonierii primeau hrană insuficientă. În plus, alimentele erau furate în parte de-a lungul circuitului de aprovozionare, la bucătărie, la servire, de către diverșii șefi de barăci, grup, secție etc. Din cele circa 3.000 de calorii de care ar fi avut nevoie prizonierii care mergeau la lucru, nu li se asigurau decât 2.000. Cei care stăteau în lagăr primeau sub 1.800 de calorii.
Împărțită de două ori pe zi, hrana era formată din ridichi, sfeclă furajeră sau reziduuri de sfeclă de zahăr, amestecate cu carbon mineral. În anumite perioade s-au dat morcovi, cartofi, dovleac, păsat de mălai, reunite într-o ciorbă lungă. Pâinea era în cantități reduse, în anumite perioade lipsind cu desăvârșire. Scrumbii sărate, alterate adesea, se dădeau de două ori pe săptămână. Inaniția era vizibilă la un număr mare de prizonieri, de la starea de slăbiciune și apatie la umflarea picioarelor, mâinilor și feței, de la diaree la pulsul slab și scăderea temperaturii corpului. Autopsia unor cadavre de prizonieri a arătat că din cauza foamei oamenii aveau stomacul micșorat, înăutru neaflându-se alimente, ci bucăți de oase, păr, paie, iarbă verde. Organele interne erau sărace, iar țesutul din jurul lor atrofiat.
Descrierea pe care ne-a lăsat-o medicul Petre C. Mihail despre situația acestor prizonieri este pilduitoare: „Așa spectacol înfiorător n-am mai văzut vreodată și nici în închipuirea cea mai bolnavă nu se poate concepe. Era un grup lugubru de schelete; acoperiți cu pielea ca un pergament, sbârcit, negru, murdar […]; toți cu brațele în sus, stau grămadă, goi, cu spatele spre ușa pe unde intram eu, iar printre picioarele lor, deja, doi-trei morți erau călcați de ceilalți care cu brațele întinse voiau să fure un pic de căldură din soba de zid din mijlocul sălii, dar care era aproape rece. Părțile reliefate ale fiecărui om, la ei erau șterse cu desăvârșire, iar musculatura redusă toată […] Erau cu ochii supți, vineți de jur-împrejur, privirea sticloasă […], obrajii strânși lăsau gura mare deschisă cu ochii fuliginoși, rânjiți; figuri înspăimântătoare”.
Bolile i-au lovit din plin pe prizonierii slăbiți de foame, mizerie, iar apoi de munca grea. Medicamentele erau rare, chinina se obținea doar în urma aprobărilor speciale, vata și pansamentele lipseau. Congestiile pulmonare au făcut multe victime în iarna 1916-1917, tifosul exantematic a început să bântuie la începutul lunii februarie 1917, apoi s-au manifestat tuberculoza, bolile depresive, epilepsia ș.a.m.d.
Soldații internați la Ostffyasszonyfa erau folosiți la muncă în fabricile de muniții, la tăiat lemne în pădure, la liniile de cale ferate sau în agricultură. Nu doar că prizonierii erau puși la aceste munci grele, nu doar că erau hrăniți prost, dar aveau parte și de un tratament brutal, uneori erau bătuți.
Din toate aceste motive, dar mai ales din cauza alimentației insuficiente și a muncii epuizante, mortalitatea a atins cifre înspăimântătoare. La începutul anului 1917 se înregistrau zilnic 20-30 de morți. Potrivit unor surse, în lagărul de la Ostffyasszonyfa au decedat până la 30 octombrie 1917 peste 3.500 de soldați români. În total, în anii 1917-1918 s-au sfârșit acolo nu mai puțin de 4.718 prizonieri români.
În 1917, prizonierii de la Ostffyasszonyfa au început să primească ajutoare alimentare de la Crucea Roșie, inclusiv porumb, ceea ce i-a ajutat pe mulți, fizic și moral. Sub forma taxei pentru morărit, aproape o treime din porumb era reținut pentru soldații care îi păzeau pe prizonieri. Potrivit conducerii lagărului, militarii austro-ungari nu puteau fi lăsați să moară de foame. Realitatea este că foametea începuse să bântuie în rândurile populației civile din Austro-Ungaria, trupele fiind la rândul lor afectate.
Spre deosebire de lagărele de ofițeri, posibilitățile de destindere erau extrem de reduse în lagărele pentru trupa prizonieră. Nu existau cărți, ceea ce ar fi fost de folos pentru soldații care erau alfabetizați. Ziarele ofereau frânturi de informații, motiv pentru care erau așteptate. Câte un prizonier înzestrat cânta din vreun instrument muzical sau își utiliza vocea, ascultat și apreciat de camarazi.
Evadările nu au lipsit nici la Ostffyasszonyfa. Printr-un sistem eficient de alertare și urmărire, inclusiv cu implicarea civililor, recompensați pentru informațiile oferite, evadații erau prinși repede, readuși în lagăr și pedepsiți.
Încheierea păcii de la București, în mai 1918, a dus la eliberarea celor mai mulți dintre prizonierii de război români. Rămas fără „locatari”, lagărul de la Ostffyasszonyfa avea să fie desființat la sfârșitul lunii octombrie 1918. Rămâneau în urmă mormintele a circa 10.000 de prizonieri din diferite armate ale Antantei, românii reprezentând aproape jumătate din total. Cunoscut în perioada interbelică, lagărul a intrat în uitare după Al Doilea Război Mondial. Avea să fie redescoperit de români după multe decenii, la jumătatea anilor 2000.
