Lagărul Tuchel
Aflat în Pomerania, în nord-estul Germaniei antebelice (astăzi în Polonia), lagărul Tuchel era amplasat la trei kilometri de orașul cu același nume. Inițial a adăpostit prizonieri ruși, capturați în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene, din august-septembrie 1914. După intrarea României în război, acest lagăr a devenit unul dintre cele mai importante în care au ajuns prizonierii români din rândurile trupei. De asemenea, au fost înregistrați acolo și câțiva ofițeri români (doi locotenenți, trei sublocotenenți, doi medici, un preot).
Lagărul ocupa o suprafață de 37,5 hectare, perimetrul era delimitat de garduri cu sârmă ghimpată și păzit de gărzit înarmate. Era format din 200 de bordeie, în fiecare dintre acestea locuind câte 180 de prizonieri. Existau și barăci construite din lemn pentru comandamentul lagărului, precum și 13 barăci din tablă ondulată, fiecare putând adăposti câte 180 de prizonieri. Mai existau șase barăci pentru spital, numărând în total 360 de paturi.
Un preot (V. Ionescu), care a ajuns în acest lagăr la sfârșitul lunii februarie 1917, avea să noteze că între prizonierii de aici se făcea „speculă” cu tutunul, cu pâinea, în general cu mâncarea, alimentele nu erau împărțite în mod drept în barăci de către cei care făceau acest serviciu, bolnavii care se adunau lângă sobă erau bătuți. Jocul de cărți era întâlnit frecvent între prizonieri. Un sergent sanitar, întreprinzător, își procurase câteva seturi de cărți de joc, pe care le închiria doritorilor. Era șef de baracă, iar pentru a-și consolida afacerea recurgea la măsuri punitive împotriva celor care „nu-i umblau în mână”.
Românii internați la Tuchel erau „niște schelete mișcătoare”. „Am văzut mulți morți, relata același preot, niciodată însă n-am văzut un corp atât de slăbit ca al celor peste 2.500 [de] prizonieri din Tuchel [era vorba de o evaluare personală și de moment, nota D.D.]. Erau umbre. Erau adevărate stafii. Pe corpul lor se putea învăța anatomia. Cădeau jos și nu se mai puteau ridica. Dacă îl ajutau 3-4 pe cel căzut, putea merge încetișor mai departe. Piciorușele lor erau ca 2 degete de subțiri. La autopsie se găseau consumați toți mușchii. Cei din urmă se topeau mușchii inimii. Acest organ se găsea transformat într-un cartilagiu gălbui format din ligațiunile mușchiulare. Am simțit și eu foamea. Când se topeau rezervele mă apuca un fior (curent cald) de la picioare până la cap, care se cobora prin mâini”.
Pentru a-și potoli foamea, un prizonier își rădea epiderma de pe picioare și o mânca, altul își consuma excrementele. Oasele aruncate de prizonierii ruși erau căutate de români. Alții mâncau iarbă, rădăcini, lemn sau talpă. Cel puțin 1.000 de oameni erau în permanență în infirmeriile din lagăr, diagnosticați cu inaniție.
Nu este de mirare că mortalitatea avea să fie foarte mare în rândurile prizonierilor, în primele luni din 1917 înregistrându-se „câte 50-60-70-80 pe zi”. Din cei 17.600 de soldați români internați la Tuchel, potrivit unor documente românești, între 15 ianuarie-31 martie 1917 au murit 2.220. Alte date, din arhivele poloneze, reliefează că în anul 1917 ar fi murit la Tuchel 2.471 de români, dintre care 393 în ianuarie, 1.285 în februarie și martie, 383 în aprilie, 219 în mai, numărul morților reducându-se în lunile următoare. Decesele între români au fost aproape încă o dată față de cele înregistrate în rândurile rușilor (1.285). Există însă și surse conform cărora numărul românilor decedați aici a trecut de 7.000. Cadavrele erau depuse în gropi comune, pe cruci de lemn fiind prinse plăci de metal, unde erau inscripționate numele celor morți.
Prizonierii români bolnavi, aflați în infirmeriile lagărului, la începutul anului 1917, primeau circa o treime din necesarul de hrană prevăzut în regulamentele germane. O parte din hrană era furată de unii membri ai personalului german, dar și de rușii și românii care aveau responsabilități în lagăr, la bucătărie, la împărțirea hranei. Câțiva dintre prizonierii români au reclamat furtul la conducerea lagărului, devoalând inclusiv unde și cum se fura. A urmat o anchetă, ordonată de generalul care comanda lagărul, în urma căreia au fost confirmate cele reclamate de români. A fost înlocuit personalul de la aprovizionare, inclusiv câțiva germani au fost încarcerați. Măsurile luate au făcut diferența între viață și moarte pentru mulți prizonieri. Mâncarea bolnavilor s-a îmbunătățit, iar mortalitatea s-a redus de câte ori. În mai 1917, când și prizonierii români au început să primească pachete din afară, mortalitatea scăzuse până la maxim 12 oameni pe zi. În schimb a fost redusă cantitatea de hrană primită de rușii și românii care lucrau în serviciile auxiliare din lagăre, ceea ce a atras nemulțumirea acestora. Resentimentele celor din urmă au fost exprimate în diverse feluri, de la amenințări directe sau voalate până la defăimări în rândurile prizonierilor și denunțuri anonime la conducerea lagărului.
La 1 mai 1917 a sosit în lagăr un vagon cu pesmeți și conserve pentru prizonierii români, trimis din Franța. S-a constituit un comitet român, format din 50 de oameni, care urma să asigure distribuirea acestor alimente. O conservă se împărțea la trei oameni, iar fiecare primea câte unul-doi pesmeți pe zi. Disensiunile, scandalurile nu au ocolit nici această structură voluntară a prizonierilor români din Tuchel. Unii au profitat de poziția lor pentru a trăi mai bine, pentru a face mici afaceri, pentru a-și extinde influența. Din iunie 1917, basarabenii care se aflau în lagăr, foști soldați în armata rusă, au primit și ei alimente de la comitetul român, însă în cantități mult mai mici decât prizonierii din Vechiul Regat.
Puținii ofițeri români prizonieri care erau în Tuchel primeau o soldă. Spre exemplu, un preot confesor primea 105 mărci pe lună. Aceștia erau repartizați astfel: 60 de mărci pentru mâncare, 5 mărci pentru pat, 5 mărci pentru lumină, 4-5 mărci pentru spălat, iar chiria unei mici magazii alte 5 mărci. Unii prizonieri din acest lagăr – dintre ofițeri – au reușit să-și procure ulterior ziare și chiar cărți.
La Tuchel a fost înființată, din inițiativa preotului confesor, o școală pentru soldații analfabeți, care a funcționat între noiembrie 1917 și aprilie 1918. Au fost obligați să participe la cursuri și basarabenii care primeau alimente de la comitetul român de distribuire a ajutoarelor venite din afară. Participau la cursuri circa 70-90 de cursanți, cărora li s-au cumpărat tăblițe pentru scris. Un preot protestant din Danemarca a trimis caiete, creioane și bani pentru confecționarea unor bănci. Se făceau exerciții de citire și de scriere, se predau ore de religie și de istorie. Basarabenii ajunseseră la un moment dat să fie cei mai numeroși dintre cei care frecventau școala. Mai mulți sergenți români au făcut însă „propagandă” contra basarabenilor, iar comitetul român le-a tăiat ajutoarele alimentare. Afectați direct, basarabenii au încetat să mai participe la cursuri. În lipsă de elevi, școala s-a închis.
Mai mulți dintre prizonierii din Tuchel au fost duși în ianuarie 1917 la muncă în minele de cărbuni. Alții aveau să fie transportați în Alsacia, unde erau folosiți în spatele frontului. În primăvara anului 1918, unii dintre prizonierii români din acest lagăr sufereau de gripă spaniolă, o boală necruțătoare care a secerat milioane de vieți spre sfârșitul Primului Război Mondial și imediat după aceea. Ultimii prizonieri români au plecat din Tuchel, de această dată spre țară, în noiembrie 1918, după încheierea armistițiului dintre Germania și Antanta.
Câțiva supraviețuitori români au avut, după război, inițiativa ridicării unui monument comemorativ la Tuchel, care a fost restaurat abia în ultimii ani ai secolului XX. La aproape un secol de la petrecerea unor evenimente care au avut un final tragic pentru mulți dintre participanți, lupta cu indiferența și uitarea nu era ușoară.
