Iranul neagă categoric că ar avea vreun amestec în agresiunea împotriva lui Salman Rushdie.
Presa occidentală, de pildă cotidianul economic flamand din Bruxelles, De Tijd (Timpul) prezintă cu mari rezerve reacția și comunicatul oficial al Teheranului, în vreme ce la Paris Libération are astăzi un număr special al ziarului dedicat scriitorului britanic, un număr realizat practic de alți scriitori, care își declară solidaritatea cu acesta, dar și analizează în detaliu starea democrației și evoluția cvasi-generală spre autocenzură.
Libération pune astfel întrebarea: «ce sens ar mai avea literatura dacă nu merge în sensul libertății totale?» (Am mai scris aici despre tot ceea ce înseamnă literatura lui Salman Rushdie și cum el nu este câtuși de puțin un pamfletar, iar romanul lui care a stârnit atâta scandal, Versetele Satanice, nu se dorea să fie în niciun fel vreo critică a islamului.)
Altminteri, cum a analizat-o în detaliu The Economist, scriind despre ceea ce pare a fi o revenire generală a jihadismului, ieri, luni 15 august, s-a împlinit exact un an de la cel mai mare eșec politic al lui Joe Biden: retragerea grăbită și confuză a forțelor americane din Afghanistan. Scrie The Economist: «Vă mai amintiți haosul și nedumerirea în vreme ce forțele talibane au mărșăluit fără ca cineva să-i oprească în Kabul? Lipsa de voință a Americii în urmă cu un an a fost poate ceea ce l-a încurajat pe Vladimir Putin să gândească, încă din februarie, că Occidentul ar fi la fel de slab și în cazul Ucrainei. Din fericire, Putin s-a înșelat acolo. Ucraina, întărită cu armament occidental, reatacă acum în regiunea Hersonului, în sud (deși armata ucraineană nu pare nici ea pregătită să-și mențină cuceririle). Si, dacă tot vorbim de aniversări, să ne mai gândim și la Aleksei Navalnîi. Au trecut doi ani de când Putin a incercat să-l omoare, punându-și agenții să-l otrăvească cu Noviciok. Navalnîi a supraviețuit, dar zace acum intr-un lagăr.»
Ieri, în Kabul, cum relatează în detaliu Washington Post, talibanii au reprimat cu violență o mică mișcare de protest a femeilor care își cereau respectarea drepturilor elementare, precum cel de a merge la școală.
Italia: șefa neofasciștilor condamnă fascismul
Giorgia Meloni, șefa formațiunii neofasciste favorizate de sondajele electorale Fratelli d’Italia, leapădă fascismul, anunță La Repubblica: — Meloni abiura il fascismo: "condamn fără nicio ambiguitate dictatura și legile rasiale".
La Repubblica subliniază însă că Meloni face asta doar într-un video destinat presei străine. Cotidianul din Roma publică în același timp rezultatul unei lungi anchete a jurnaliștilor redacției, conduși de Carlo Bonini: Inchiesta su M. Pe trei paginii complete de ziar sunt analizate ascensiunea și ambițiile Giorgiei Meloni:
„Numele ei este M. Este femeie. E mamă, dar mai presus de toate este nașa — în sensul mafiot — a vechii drepte, boită respectabil și atrăgător. Dacă va câștiga, dacă Giorgia Meloni va fi într-adevăr prima femeie ce va conduce guvernul, poate că nu îi vom avea în mod nominal pe fasciști la guvernare. Poate. Dar vom avea ceva care va semăna foarte mult cu prezența lui Le Pen la Palatul Elysée, o voce care ne va aduce o ideologie precum cea a despotismului nedemocratic al lui Viktor Orbán. Apărarea frontierelor înaintea apărării drepturilor civile, a protejării celor slabi, a migranților, minorităților, homosexualilor.”
Black Uhuru la Saint Petersburg
Săptămânalul politico-satiric francez Charlie Hebdo scrie în acest timp (doar în ediția pe hârtie) despre o bizarerie politică prea puțin cunoscută:
«FBI-ul anchetează actualmente asupra dispariției unui agent care vreme de șapte ani infiltrase mișcarea Black Uhuru și brațul său politic The African Peoples Socialist Party (APSP) cu sediul la Saint Petersburg (nu e o glumă) în Florida, pentru că-l bănuiește că ar fi fost un agent rus.»
Bănuiala a fost declanșată de faptul că omul reușise să influențeze votul comunității de culoare… împotriva candidaților democrați locali! Conducerea APSP a confirmat că «Rusia e de partea sa în lupta împotriva colonialismului».
Bikini vs. burkini: sunt sânii goi la piscină un semn de progres social?
În sfârșit, săptămânalul francez Courrier International publică un întreg dosar, cu articole preluate aproape toate din presa germană, pentru că de acolo a pornit dezbaterea, în care pune întrebarea — cu argumente pro și contra — dacă este o idee bună faptul de a tolera sânii goi în piscinele publice, combinat cu refuzul de a accepta intrarea în apă a femeilor îmbrăcate cu halat Islamic, din cel numit în glumă «burkini».
Incepând din această vară, mai multe primării germane au permis femeilor să-și descopere sânii în piscinele publice. O decizie luată în numele egalității de gen, dar care nu este primită peste tot favorabil.
Articolele merg de la opinii negative, chiar din partea cotidianului capitalei federale germane, Tagesspiegel, care scrie categoric că sânii goi la piscină nu sunt, desigur, un semn de progres social, până la analize care aprobă în totalitate, precum cele din Die Welt, Neue Ruhr Zeitung sau Augsburger Allgemeine.
Germania are o veche relație aparte cu nuditatea. Goliciunea pe plajă, pornită din Franța. nu trebuie confundată cu celălalt fenomen, derivat din romantismul german și nordic, sentimentul de comuniune cu natura, care a continuat cu ambiguitatea sexuală a naziștilor și cu acea întreagă atitudine nazistă față de corpul gol ce a dus la cultura germană a nudismului total (FKK, Freikörperkultur).
Chiar și astăzi, prin mari centre urbane germane cum este München, în închistata Bavarie catolică, turistul neprevenit poate avea un șoc descoperind numărul mare de localnici în pielea goală întinși în oraș, de-a lungul malurilor cu iarbă ale râului Isar, sau chiar în centrul orașului, în acea Englischer Garten unde a fost instalat vreme de decenii Radio Europa Liberă.
Asta ne face să ne amintim că în 2014, în România, primarul Clujului, fostul premier Emil Boc, a refuzat să interzică să se facă plajă topless pe malul Someşului, în ciuda plângerilor unor foarte pudici notabili locali care se simțeau agresați de acea viziune apocaliptică.
„Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place” a argumentat atunci înțelept Emil Boc.
Cei cărora nu le convine asta pot cere prin testament să fie îngropați cu sutien.
