A scrie înseamnă a continua în aval, precum un râu, către gurile de vărsare: o progresie implacabilă care poate fi realizată doar privind înapoi, peste umăr, aidoma Îngerului lui Paul Klee care îl răscolise într-atât de tare și pe Walter Benjamin. A scrie înseamnă—așa cum spunea și filosoful cultural italian Claudio Magris—să știi că nu ai ajuns la Pământul Făgăduit și că nu o vei putea face vreodată, dar că vei continua să pășești cu obstinație în direcția sa, prin deșert.
Scrisă la sfârșitul Războiului Rece (1986) ca un fel de călătorie sentimentală prin istoria și cultura Europei pierdute, cartea El Danubio a italianului Magris (apărută și în românește ca Danubius, la editura Univers, în 1994) rămâne o splendidă meditație asupra dimensiunilor geografice, temporale, literare și istorice ale legendarului fluviu. Cine va pune mâna pe această carte nu va putea rămâne indiferent la apelurile și referințele intertextuale ce străbat povestirea și apa care o animă.
Una din cele mai bune părți ale cărții se referă la Anka, aparent bunica reală a autorului, crescută în Bela Crkva, în Banatul sârbesc. Poveștile ei despre o copilărie petrecută în acel fantastic creuzet etnic și cultural ne oferă una din cele mai bune imagini despre regiune în, variile sale perioade istorice (habsburgică, interbelică, final de veac XX). Cartea a fost tradusă în mai toate limbile europene și vândută generos pretutindeni pe continent. Și totuși, Danubius a ajuns să fie interpretat în feluri diferite, în funcție de cultura căreia i se adresa fiecare traducere.
În Italia, de pildă, volumul lui Magris s-a vândut ca un „mic Decameron danubian”, însuflețit de o bogată și erudită documentare transpusă în ficțiune. Autorul însuși a fost descris ca un profesor universitar născut și crescut în Triest (o informație relevantă, de vreme ce originile și specializarea sa academică îl transformă într-un cunoscător și exponent al Europei Centrale). Această multiplă identitate triestină devine esențială pentru receptarea lui Danubius, o carte percepută ca ambiguă și deteritorializată (mai mult, aparținând genului minor al literaturii de călătorie italiene).
Multe din „stafiile” invocate de Claudio Magris sunt ele însele figuri europene panoramice ale scriiturii de călătorie (Kafka, Musil, Canetti, Stendhal, Heine, Joseph Roth ș.a.m.d.). Din pricina realității ei geografice, Dunărea nu are altă soluție decât să includă mai multe țări și culturi în albia ei, și, din necesitate, în identitatea ei. Prin urmare, avem de-a face cu o Dunăre multiculturală, pe care autorul chiar o descrie ca pe o Mitteleuropa germano-maghiaro-slavo-iudeo-romanică.
Atunci când autorul observă că Istoria își dobândește realitatea (înțelesul) doar după ce se va fi petrecut și că acele conexiuni generale, stabilite și consemnate în anale, conferă unui eveniment rolul și semnificația lui proprie, el se apropie până la contopire de teoria narativă a lui Paul Ricœur. În ultimele capitole ale cărții, Magris descrie vizitele sale în țări care la mijlocul anilor ’80 (perioada scrierii textului) erau încă separate de Occident prin Cortina de Fier. Este și motivul pentru care, atunci când părăsește Austria, autorul pătrunde într-o regiune care în geografia culturală occidentală a ultimelor secole a fost definită adesea prin caracterul ei „nu tocmai european” și percepută în moduri cel puțin echivoce și derutante. Șerpuitorul fluviu îl poartă astfel mult dincolo de granițele Imperiului Austro-Ungar, în teritoriile cândva dominate de Bizanț și de otomani, populate cu o multitudine de mici națiuni și etnicități, conturate de diversele lor istorii locale. Și totuși, intimitatea sa cu moștenirea istorică și culturală a imperiului, evidentă în multe din părțile lui Danubius, îi permite lui Magris să eludeze prezența de rău augur a diviziunilor politice.
Tot într-unul din ultimele sale capitole, intitulat „Zei și clătite”, Magris zugrăvea în metafore vii România ceaușistă și în special Bucureștiul, acest veșnic imaginat „Paris al Balcanilor”: „Aici, mulți zei au fost umflați și consumați, asemeni unsuroaselor clătite expuse pe raft. Ultimul, pentru moment, este Ceaușescu, al cărui portret se află peste tot. Acest consum al zeilor, asemănător mai degrabă cu închirierea cu ora a camerelor de hotel, dezvăluie o lacună de bază a istoriei, parada tranzientului, apoteoza dezvrăjirii. Cioran, cu a sa deziluzie fățișă și totală, s-a născut din aceste adâncuri vegetale ale lumii românești, chiar dacă nu din Bucureștiul propriu-zis; sau, mai degrabă, așa cum scrie el însuși, din acel amestec de prospețime și putreziciune, soare și băligar...”