Practica bate gramatica. O bătaie de joc

Emilian Galaicu Paun

Mielul blînd, zice-se, suge de la două oi. Şi lupul bipartid, de la cîte... turme[ntaţi cetăţeni ai lui Cargiale care tot întreabă, în stînga şi în dreapta : „Eu cu cine votez?”]? Întrebarea, deloc retorică, este rodul a două virgule, puse nelalocul lor, şi încă într-un spot electoral difuzat zi de zi, încît redactorul din mine tresare de fiecare dată şi caută un toc cu cerneală roşie, să corecteze fraza de-a dreptul pe ecranul televizorului.

Scurt pe doi: în prim-plan, Marian Lupu afirmă, de la tribuna PCRM că există două forţe, una care se gîndeşte la viitoarele alegeri, şi alta la viitorul acestei ţări, la viitoarele generaţii etc., etc. Brusc, textul se întrerupe (nu fără o poticnire din partea ex-speaker-ului), pentru a lăsa loc sentinţei (citez întocmai): „Trădătorii, se trădează în primul rînd, pe sine însăşi.”

Că virgulele sunt puse anapoda – în primul rînd, între subiect şi predicat, ceea ce constituie o greşeală gravă; apoi, dacă e ceva de izolat, aceasta-i construcţia „în primul rînd” –, mai treacă-meargă (nu trece – istoria ne învaţă că o virgulă te poate costa capul!), dar să-i faci lui ditamai ex-preşedinte al Parlamentului o operaţie transsexuală, printr-o simplă schimbare de literă, trecîndu-l la „sine însăşi”, asta da chirurgie Est-etică!

Şi parcă n-ar fi destul pentru un trădător ce rupe rîndurile unui partid monolit (într-adevăr: Quo vadis, Lupe? – vezi şi textul lui Dorin Onofrei „La ce bun un drum ce nu duce la Templu?”, de pe blogul său pe www.cartier.md), sloganul trădează – acum fără voia lui – tocmai ceea ce încearcă să ascundă conducerea PCRM, şi anume că plecarea lui Lupu a antrenat alte demisii în lanţ, de vreme ce „trădătorii” (la plural) au ajuns la... „sine însăşi” (singular).

În fine, transcriu fraza corect, pentru a nu insista în eroare, fie şi a altora: „Trădătorii se trădează, în primul rînd, pe ei înşişi.” Adevărul este că greşeala din spotul electoral e oarecum simptomatică pentru partidul condus cu mînă de fer de cineva care, la viaţa lui, a învîrtit între degete mai degrabă bastonul de poliţist decît tocul (chiar că am nostalgia „creioanelor” ex-premierului Andrei Sangheli, pe care statul vecin şi prieten NU i le-a pus la dispoziţie).

Şi încă: ce-ar fi ca aspiranţii la înaltele funcţii de stat să înceapă prin a scrie o simplă dictare, înainte de a-şi redacta declaraţiile de avere şi platformele electorale. Ar fi ca un detector de minciuni, ultimul răcnet – adio, diplome false! adio, doctorate contrafăcute! adio, academicieni fără operă! Dacă tot am îmbrăţişat Republica, de ce n-am rescrie celebra frază „Nici regele nu e mai presus de gramatică!” în felul nostru, adaptat la realităţile lui „Cine le paşte, le cunoaşte”, şi anume: „De la o dictare pe nota 10 la un dictator luminat!” De la copilul-cu-cartea-în-mînă-născut cetire...