Singurătatea de miercuri, de la o luni

Emilian Galaicu-Păun (Foto: Igor Schimbător)


După ce generaţii de poeţi au scos din minele Singurătăţii tot aurul & argintul, fără a uita de nestematele lirice ale acesteia, pornirea Lilianei Armaşu de a săpa noi galerii interioare, fie şi de uz strict personal, prin care să bântuie preţ de o carte (=viaţă), Singurătatea de miercuri, Arc, 2010, este cu atât mai temerară, cu cât gestul ei artistic nu are nimic teatral, şi nici nu se înscrie în strategia de seducţie a generaţiei din care – cel puţin biologic – face parte, strategie bazată pe exhibarea dacă nu a vieţii personale (în general), cel puţin a experienţelor sexuale (în special). De unde toată lumea „şi-o pune” cu toată lumea, poeta îşi permite lux-ul de a trăi „vieţile de lux ale altora” (câtă amărăciune în aceste trei versuri: „Împart – printre altele – nenumăratele lor/ iubiri./ Le cresc copiii de lux”!), ei rezervându-şi – până la saţiu – „revolta, neliniştea, poezia”.

Cu o intuiţie ce merge direct la ţintă, poeta nu-şi dramatizează condiţia de marginală la modul absolut (citez un poem, alcătuit doar din titlu, „REALITATE ŞI ABIS”, şi un singur vers: „Trăiesc la marginea marginii…”), iar faptul că lasă o portiţă de comunicare, fie şi predestinată doar unei persoane („Vreau să-ţi spun ceva important:/ tu eşti singurul care ştii/ cum să deschizi uşa”, sună SCURT-ul ei MESAJ DE DRAGOSTE), despre care nu se ştie dacă o fi găsit-o sau nu, face locuibil acest univers, iar uneori de-a dreptul primitor. Redactată la persoana întâia sau a doua singular, mereu monocordă, poezia Singurătăţii de miercuri îl are pe vino-ncoa, fără să fie neapărat atractivă; doar că oricine va intra sub pielea eroului liric, trebuie să înceapă prin a face exerciţii de umilinţă, sub îndrumarea nemijlocită a autoarei-guru („Vino să-ncerci disperarea cu mine…”, scrie negru pe alb, într-o INVITAŢIE).

Mare maestru în ale disperării & nimicului („Cel mai mare eveniment din viaţa ta/ e atunci când (nu) ţi se întâmplă nimic”), Liliana Armaşu este un poet cu vână, iar POEM-ul DE LEAGĂN PENTRU OAMENII SINGURI unul dintre cele mai virile texte din câte mi-a fost dat să citesc în ultimii ani. Pune-o de-o lectură!


* * * * *

Poem de leagăn pentru oamenii singuri


Sunt lângă tine, dragostea mea.
Fii fericit.
Eu nu te-am cunoscut. Tu nu m-ai cunoscut.
Copiii noştri nu se vor naşte.
Nu avem ce pierde.

Tandreţea ne-a însoţit mereu, pasiunea,
florile şi încântarea.
Suntem perechea eternă. Nu ai frică de moarte.
Dormi liniştit.

De mult ce ne-am iubit,
am mâncat pământ în prostie,
ne-am scrijelit obrajii şi ne-am zdrobit genunchii,
ţinând în frâu – capcane – dorinţele.

Acum am învins. Suntem legaţi
de-a pururi de-un aspru legământ –
nimeni niciodată să nu ştie
ce doar noi am aflat.

Tandreţea ne-a însoţit mereu, pasiunea,
florile şi încântarea.
Suntem perechea eternă. Nu ai frică de moarte.
Dormi liniştit.