Ştiu că politica este arta posibilului, dar nici chiar aşa – să fie propusă pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova tocmai persoana înaintată de PCRM la aceeaşi funcţie, după evenimentele din 7 aprilie 2009! Dacă totuşi se întâmplă fărădelegea, zic să rebotezăm Moldova (sau poate – Mal de Vie?!) în… Noua Zin’landă – o biată „insulă continentală” plutind în derivă de nicăieri spre niciunde. Mai cu seamă celor grăbiţi să întoarcă pagina, le propun să citească o relatare cvasi-documentară de la faţa locului, din data de 7 aprilie 2009, încorporată în romanul meu Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011, tocmai apărut.
* * * * * * *
I se mai întâmplase cândva să se culce într-o ţară, cea mai mare de pe glob, pe-atunci Patria-mamă, şi să se trezească – mai exact, să fie trezit de telefonul matinal al cuiva – în alta, o câtime de ţărişoară amputată de jur-împrejur (nu tu Bucovina, nu tu Bugeacul; iar de curând şi Transnistria era pe picior de plecare), în dimineaţa zilei de 19 august ’91; din contră, pe 7 aprilie ’09, regimul poliţienesc al Generalului Armatei-Moarte, degrabă vărsătoare de sânge intelectual, părea de neclintit în ciuda morţii lui anunţate, ca şi cum după ce s-a tot spus haut et fort că ceva e putred în Mda[nemarca] noastră, tocmai celor care s-au împuţit pe picioare nu le venea să creadă.
Amploarea protestelor i-a luat prin surprindere atât pe câştigătorii autoproclamaţi ai scrutinului din 5 aprilie, cât şi pe liderii partidelor de opoziţie – de când PPCD-ul lui Iurie Roşca trecuse, cu arme şi bagaje, de partea Puterii, nu s-au mai văzut demonstraţii pe măsură în Ch-ău. O masă de oameni, în ebuliţie, scandându-şi mânia legitimă în Piaţa Marii Adunări Naţionale: „Refuz, rezist – sunt anticomunist!”, „Alegeri repetate!”, „Jos mafia!” etc., etc.; în timp ce forţele de ordine în uniforme negre, echipate cu bastoane şi scuturi, încercau să circumscrie acţiunile manifestanţilor în perimetrul Arcul de Triumf – Casa Guvernului – Parlament – Preşedinţie, dacă nu cumva erau chemate să atragă mulţimea spre ultimele două edificii, simboluri ale Puterii de stat, tocmai prin faptul că se postaseră în faţa acestora.
O mână invizibilă transforma bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe porţiunea str. Puşkin – str. Sfatul Ţării, într-un plan înclinat, astfel încât lava umană, pe punct de a se stinge în PMAN, să se scurgă în direcţia cuvenită, în primele rânduri aflându-se, cum era şi firesc, capetele înfierbântate. Într-o atmosferă tot mai încinsă, printre protestatari şi-au făcut apariţia mai mulţi tineri mascaţi, strigând cu un inconfundabil accent rusesc (deosebit de cel al băştinaşilor, chiar şi când aceştia palatalizează): „Un’ire!”, şi tot ei fură primii care, la un semn, au spart cordonul poliţienesc din faţa Preşedinţiei. De fapt, poliţiştii erau acolo mai mult de formă, stând ca nişte fete mari la gard cu flăcăii, gata să se retragă sub acoperişul părintesc la prima chemare autoritară.
Greu de spus cine fu atât de fără păcat încât să arunce prima piatră, şi cât de merşi la biserică toţi ceilalţi care-au dat cu bolovani în sticlele fumurii ale clădirii prin care Generalul Armatei-Moarte şi-a privit poporul în ultimii opt ani ca prin nişte ochelari de soare. Puterea orbeşte! Sub presiunea celor care continuau să vină dinspre Casa Guvernului un prim val de tineri s-a spart pe treptele Colosului de fier şi sticlă, numit în popor Ştiuletele. La un moment dat, înghesuiala din faţa Înaltei Uşi Duble fu atât de mare, încât s-ar fi putut merge pe capetele asediatorilor ca pe dalele pavajului. Unde şi unde, în câte-un căpşor crud, dacă nu chiar proaspăt ouat, exploda gălbenuşul, şi atunci acesta scotea pe gură lungi panglici tricolore: „Trăiască,/ trăiască,/ Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”
După mirosul de pucioasă, brusc s-a aflat că tocmai intraseră în acţiune ouăle clocite ale spărgătorilor profesionişti. Echipaţi cu rucsacuri în care pietrele luaseră loc cărţilor, aceştia păreau anume pregătiţi pentru a face surf pe crestele mulţimii încă spumegânde, dar chemând deja la calm: „Gata!... Destul!!!”; totul era „să prindă valul” – şi iată-i pe val! Simţind că se va lăsa cu vărsare de sânge, cei mai mulţi îi priveau de pe margini, tot mai îngrijoraţi de turnura pe care-o lua manifestaţia paşnică.
Era ca şi cum Ziua de Doliu Naţional, decretată în ajun, îşi revendica obolul în vieţi omeneşti (după ce că se strigase în gura mare: „Comunismul este alegerea celor morţi!”); undedat-ul celor care cereau alegeri repetate se-ntorcea în undecrapă-a vitrinelor Puterii, în spatele cărora nu se aflau decât nişte bieţi tineri ca ei pieriţi de frică, doar că-n uniforme. Altădată protectoare, uniformele lor asociate cu Armata-Moarte, erau acum tot atâtea ţinte mobile, cu atât mai uşor de atins, cu cât se aflau la o aruncătură de ce se nimerea sub mână. Ca din întâmplare, alţi poliţişti dărâmau plini de râvnă un zid din spatele Preşedinţiei, şi tot ei dădeau cu pietre-n manifestanţi, dacă nu cumva le puneau la dispoziţia asediatorilor. Între timp, grosul plutonului de carabinieri se baricadase în interiorul cădirii, ca-ntr-un buncăr, lăsând în faţă un scut viu – repede spulberat. Nici n-au prins bine zurbagiii să-şi distribuie primele trofee de luptă – scuturi, căşti, bastoane de cauciuc –, când cineva le şi făcea semn de la etaj să pătrundă înăuntru, chiar dacă din interior erau întâmpinaţi de tunurile cu apă. Curând însă furtunurile erau în mâinile asediatorilor, mai degrabă încinşi decât răcoriţi de jeturile tot mai leşinate, totul sub privirile unor spectatori ce-şi marcau detaşarea prin pasul făcut înapoi.
Dând cu zarurile, ca pe vremea lui Charlemagne, Generalul jertfea Nebunul, şi se pregătea să pună la bătaie şi tura, alias Parlamentul (regina şi-o va păstra până pe 9 aprilie, cât să-şi ţină discursul de Premier şi я-сама-мать: „Poliţia va folosi toate mijloacele necesare (…) inclusiv armele”, drept care va intra în istorie ca Zina Carabina), pentru a câştiga partida.
Peste încă o jumătate de oră, Serviciului de Pază făcea deja pe ghidul în holul Preşedinţiei („O grupă intră, o grupă iese”), iar doi tineri arborau, cu voie de la şeful poliţiei, drapelul Uniunii Europene în vârful Ştiuletelui, după ce alţi câţiva întinseră pe frontispiciul acestuia, acoperind parţial stema de stat, harta României Mari. La c(in)e se gândise Generalul Armatei-Moarte să desemneze drept comanditarul din umbră al loviturii de stat tocmai creştea în frunte, cu litere de-un stat de om: „ROMÂNIA PATRIA MEA!”
Încercările disperate ale liderilor opoziţiei de a-i determina pe manifestanţi să revină în PMNA, unde între timp fuseseră instalate boxele, nu au izbutit decât pe jumătate – pe de-o parte, forţa centripetă îi mâna tot mai abitir pe asediatori spre clădirea Parlamentului; pe de-alta, nevoia de a afla şi alte noutăţi decât cele puse prea ostentativ pe tavă făcându-i pe ceilalţi să se întoarcă de unde-au pornit. Un cap cu două vârtejuri, centrul oraşului. Emisfera stângă versus emisfera dreaptă.