Acum nu mai este un secret pentru nimeni: Editura Cartier pregăteşte o nouă ediţie – sper, definitivă – a Hronicului Găinarilor, capodopera „optzecistului” (ca vârstă, chit că şi ca scriitura este una apropiată de cea postmodernă) Aureliu Busuioc. În aceeaşi serie urmează să apară alte câteva scrieri – alese pe sprânceană – ale literelor române de pretutindeni, prima la rând fiind Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine, de Vladimir Beşleagă, unul dintre foarte puţinele, dacă nu chiar singurul roman de sertar de la noi.
Când zic „ediţie definitivă”, mă gândesc la o carte ajunsă în forma sa optimală în mâinile cititorului, fie că acest lucru se întâmplă peste două săptămâni sau peste o sută de ani. Altfel zis, o carte ce s-a împlinit (vorba lui Tudor Arghezi, din Ex libris: „Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”), chiar dacă munca la ea nu încetează (vorba lui Mario Vargas Llosa, cu referire la Doamna Bovary a lui Flaubert: „Pur şi simplu, această nevoie de perfecţiune constă în faptul că o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată atât timp cât autorul trăieşte”).
Aşadar, am revăzut textul Gainarilor – acum, pe post de redactor al cărţii, după ce, cu ani în urmă, am avut privilegiul să fiu printre primii cititori ai manuscrisului cu acelaşi nume –, iar la capătul lecturii m-am înfăţişat la uşa scriitorului cu corectura întâi sub braţ. Rar scriitor care să se arate atât de cooperant cu redactorul ca maestrul Aureliu Busuioc – ceea ce nu înseamnă deloc că Domnia Sa acceptă din start orice sugestie, dar cel puţin nu te ia în furci pentru că i-ai (în)călcat „sacrosancta” bătătura auctorială! Scurt pe doi: preţ de o oră, am pus la punct ediţia „definitivă” a Găinarilor, după care ne-am căutat fiecare de treabă – eu cu ale mele, Bătrânul Poet încercând să recupereze nişte pagini dintr-un roman în lucru, pe care le-a şters întâmplător din computer.
Şi s-a băgat corectura întâi, şi s-a mai făcut o corectură. Cel de-al doilea redactor al cărţii, Valentin Guţu, este o adevărată instituţie – vreme de peste trei decenii, a îngrijit sute şi sute de ediţii, cu o devoţiune şi exigenţă exemplare, dacă nu chiar duse la extremă. Nu-i de mirare aşadar că a trebuit să mă înfăţişez încă o dată, cu cea de a doua corectură a Găinarilor, la uşa maestrului A. Busuioc, pentru o ultimă operaţie cosmetică – îndepărtarea unor „negi” lingvistici, înlăturarea unor anacronisme (bunăoară, zaibărul încă nu ajunsese pe plaiurile noastre mioritice pe la 1812). Preţ de jumătate de oră, treaba era făcută! Şi atunci – spre bucuria mea – Aureliu Busuioc mi-a spus că tocmai a revăzut textul romanului în lucru (ceea ce înseamnă că reuşise să-şi recupereze paginile şterse!), mai exact, 2/3 din text, ultima partea urmând s-o redacteze „până prin ianuarie-februarie”. Deschid paranteza – la cei 83 de ani ai săi (mulţi înainte!), Aureliu Busuioc (acum chiar că Singur în faţa dragostei) scrie un roman de dragoste închinat memoriei soţiei sale, Tanţi. Mi-a spus şi titlul romanului – după mine, memorabil! (nu ştiu dacă am voie să-l destăinui aici, aşa că vă rog să aveţi puţintică răbdare…) – şi chiar nişte momente-cheie.
Scurt pe doi, întâlnirea m-a reconfortat: câtă vreme un creator trecut de 80 de ani se investeşte în scris, nimic nu mi se pare pierdut din start în ţara asta, nici măcar… cea de a doua tentativă de alegere a preşedintelui R. Moldova. Cum ar veni, corectura a doua – pentru „ediţia (citeşte – edificarea) definitivă”.