Atunci când traduceam cuvintele lui Victor Hugo, rostite cu ocazia unuia dintre congresele păcii, acum un secol şi jumătate, la Paris, şi luate drept motto al tomului lui Jean-Michel Gaillard şi Anthony Rowley, Istoria continentului european, Cartier, 2001: „Va veni o zi când tu, Franţă, tu, Rusie, tu, Anglie, tu, Germanie, voi toate, naţiuni ale continentului, fără a pierde calităţile voastre distincte şi glorioasa voastră individualitate, vă veţi contopi într-o unitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană…”, perspectiva ca în rândul acestor naţiuni ale Bătrânului Continent să se numere şi a noastră mi se părea, dacă nu utopică, cel puţin foarte îndepărtată. Nici autorii cărţii – unul francez & altul englez – nu debordau de optimism, după ce că, preţ de 650 de pagini, au întors pe toate părţile „ideea europeană”, în varii manifestări, de la „noua ordine post-revoluţionară” de după 1850 şi până la introducerea monedei unice europene, euro, pe 1 ianuarie 1999. Iată ce scriau în concluzie (citez fragmentar):
„Acest orizont […] se ciocneşte, bineînţeles, de relaţiile care structurează continentul, şi anume de naţiunile conlocuitoare şi de ataşamentul firesc al popoarelor faţă de anumite identităţi şlefuite de istorie şi pentru care milioane de europeni au acceptat sacrificiul suprem. Şi totuşi, orizontul naţiunii este el oare într-adevăr de netrecut? Nimic nu e mai puţin sigur. Fiindcă se ştie: a existat o Europă înainte de apariţia naţiunilor; a existat o Europă în care coexistau naţiuni şi imperii, în cadrul cărora numeroase identităţi au trăit împreună, chiar dacă, de cele mai multe ori, una se impunea în faţa celeilalte; a existat o Europă «fabrică a naţiunilor», cea a anilor 1850-1914, perioadă în care puterile centrale, vechi sau de curând constituite, au făcut din populaţii disparate ansambluri unitare în jurul imnului, drapelului, memoriei, învăţământului, frontierelor. Există astăzi o Europă a naţiunilor, angajată paralel într-un proces de uniune care le depăşeşte. Deja această coabitare dintre realitatea naţiunilor şi construcţia Uniunii Europene, conjugată cu renaşterea regiunilor şi a identităţilor locale, demonstrează că naţiunea încetează de a fi singurul cadru de referinţă şi de identificare a popoarelor Bătrânului Continent.
[…] Dacă Europa, astăzi reunificată, caută calea unei noi componenţe pentru a asigura pacea între popoare, a regăsi o prosperitate şi o solidaritate întrerupte de un sfert de secol de criză economică, a se relansa în forţă într-o lume a statelor-continente, în care nici o naţiune nu dispune de mijloace necesare de a ieşi din joc, este fără îndoială pentru că simte confuz că o revenire la Europa naţiunilor şi la vechile «partituri» ale «concertului naţiunilor» de cândva e mult mai periculoasă pentru viitorul său decât edificarea unui spaţiu solidar care ar putea lua forma Statelor Unite ale Europei.”
Aceste cuvinte pică la ţanc, după ce R. Moldova a semnat vineri, 29 noiembrie, Acordul de Asociere cu UE, iar România sărbătoreşte duminică, 1 decembrie, Ziua Naţională. Cum ar veni, o fraternitate (inclusiv… calendaristică!) europeană & naţională, sărbătorită ca atare de cei doi preşedinţi întâi la Chişinău, apoi la Bucureşti, care va trebui însă pusă la lucru de la o luni. Căci, în decembrie 2013, de-o parte şi de alta a Prutului, Dumnezeu este român & european în egală măsură!