Un inovator al trio-ului clasic de jazz.
Ahmad Jamal e ceea se numește - cu una formulele consacrate ale limbii de lemn - un monstru sacru.
Un monstru sacru al jazzului de peste ocean. E adică un artist longeviv, vioi, și care cântă același lucru (un lucru frumos) de peste 50 de ani.
Pianist, compozitor și lider de trio născut în 1930, a intrat în lumea jazzului când în America erau la modă viteza și virtuozitatea improvizatorică ale stilului bebop.
A luat-o însă într-o altă direcție, spre ceva ce mai tîrziu avea să se numească cool jazz - adică o mai mare concentrare pe spațiu și timp, un mai mult calm leneș și flegmatic, în locul vitezei nestăpînite a bebopului.
Unii critici au spus despre el că nu e mai mult decît un pianist de cocktailuri, adică un interpret ce nu poate fi luat în serios în sens artistic, din cauză că are un stil prea „pufos”, de gîdilat urechi pe la recepții.
Stanley Crouch scrie însă în cartea sa „Considering Genius” că Ahmad Jamal a fost de fapt un inovator, pentru că a creat un alt fel de sunet pentru trio-ul clasic de jazz (pian, tobe, contrabas).
„Prin felul cum folosește spațiul și schimbările de ritm și tempo, scrie Couch, Jamal a inventat un sunet de grup care are toată supriza și variațiunile dinamice ale unui big band condus cu multă imaginație.” Sunetul de big band de care vorbește Crouch vine de la un trio, în acest caz.
În anii 50, s-a convertit la islam, iar cîțiva ani mai tîrziu a spus într-un interviu pentru „New York Times” că decizia de a-și schimba numele din Fritz Russell Jones în Ahmad Jamal a venit din dorința de a-și restabili numele original.
Piesa pe care o ascultăm se numește One (Ahad) și a apărut pe albumul „Saturday Morning”, lansat în 2013.