Cuvânt are Marcela Benea

Fără alte cuvinte, reproduc mai jos, respectându-i verticalitatea, un poem magistral semnat de Marcela BENEA, recitat în premieră absolută la Noaptea Cărţilor Deschise de la Librăria din Centru din Chişinău, în prezenţa unui public numeros venit punctual la întâlnirea cu scriitorii ce s-au anunţat pentru Maratonul poetic, întâlnire la care tocmai… scriitorii – cu câteva excepţii notabile: Vasile Romanciuc, Eugen Lungu, Lucia Ţurcanu, Radmila Popovici-Paraschiv, Aurelia Borzin, Nicoale Popa, Alexandru Cosmescu, Ghenadie Nicu, Alexandru Corduneanu, Dumitru Crudu, Virgil Botnaru (ierte-mi-se dacă l-am uitat pe careva!) – au strălucit prin absenţă, situaţie pe cât de insolită, pe atât de paradoxală.

O mare voce a poeziei române din Basarabia a rostit un text în care spiritul lui Blaga se intersectează cu cel al lui Borges (şi unul şi altul clătindu-şi ochii într-o renumită parabolă chinezească, „Zhuang zi visând că este un fluture”), şi ale cărui versuri m-au urmărit mult timp după aceea, vrăjindu-mi de data aceasta nu auzul, ci urechea interioară. Nicio notă falsă, niciuna stridentă – poema e limpede ca apa în cursivitatea ei şi totodată este tulburător de neliniştitoare. Abia născută (din câte ştiu, poezia-i inedită), dă senzaţia că există dintotdeauna, şi că face parte din însăşi natura lucrurilor. Căci – de la Heidegger citire – în chip poetic locuieşte omul pe pământ, doar că e nevoie din când în când să i se amintească asta, chiar şi/mai cu seamă în vremurile sărace. Or, exact pentru asta sunt făcuţi poeţii. Născuţi, nu făcuţi...

Odată pentru totdeauna, cuvânt are Marcela Benea:

Ticsite pe un singur pământ

Lui Eugen Lungu

Şi dacă noi suntem visul colorat al cuiva?

Tu nu visezi?

Eu de fiecare dată visez imposibilul.

Ultimul vis a fost cu un râu alb

de lapte

pe care nu am avut curajul să-l trec

(îl voi trece oare vreodată?)

Pasărea atunci când doarme

crezi tu că nu-şi retrăieşte zborul

în vis

nu-şi visează trilurile

seminţele

gâzele adăpostite în

scoarţa copacului?

Întreaga pădure virgină

tresare prin somn

visând pe cineva

care niciodată n-a trecut

pragul ţinutului său

verde şi liber.

Mereu stăm ticsiţi în visele altora

şi ei în visele noastre;

fără să ştim

fără să ştie

fără să vrem

fără să ne voiască

stăm în visele cele mai înşelătoare şi tainice

indiscrete şi indecente şi minunate.

În fine, ce fantezist, ce hoţ

ce lighioană ireproşabilă

e visul visului!

Şi ce oroare, şi ce fascinaţie

e să fii văzut tu în visul cuiva

în altă lumină decât în lumina ta!

Şi în genere, Doamne,

ce halucinantă poveste

e viaţa reală luată-mpreună

cu viaţa ireală, din vis,

şi totul şi toate

ticsite pe un singur pământ,

iar în pământ oasele albe

ce nu visează deloc

din simplul motiv

că sunt inaccesibile visului.