Prin anii ’90, când Germania Federală proaspăt reunificată acorda cetăţenie & drept de şedere victimelor regimului nazist & urmaşilor acestora până într-a treia generaţie, un ins din Chişinău şi-a ieşit din piele să-şi găsească vreo bunică, mătuşă sau vară dreaptă evreică. Mai mult decât atât: odată (re)descoperită originea sa semitică, a trebuit să se taie împrejur – rabinul care i-a făcut circumcizia era probabil văr drept cu doctorul Ciomu, operaţia inflamându-se şi ameninţând să ducă la amputarea singurei dovezi palpabile a iudaităţii sale tocmai redobândite! –, ceea ce l-a ţinut la pat câteva săptămâni.
Alte câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, s-au dus pe alergături pe la tot felul de birouri, instanţe, ministere, comisii etc., etc., în vederea obţinerii foii de repatriere. Urma să locuiască în sudul Bavariei, în oraşul Augsburg. Metodice cum sunt, autorităţile germane s-au îngrijit până şi de transportul nou-veniţilor: împreună cu alte câteva familii, ai lui urmau să zboare cu cursa Chişinău – Timişoara – München, de unde vor fi preluaţi de comitetul de primire. De precizat că până la acea dată nici capul familiei, nici nevastă-sa nu fuseseră mai departe de Odesa, la mare, şi doar în bază de buletin, iar acum iată-i cu paşapoarte & vize permanente.
În febra pregătirilor, omul nostru vinde tot ce are, casă, maşină, fazendă – bineînţels, la preţuri derizorii –, ţinând-o într-o petrecere până la data plecării. În sfârşit, călătoria propriu-zisă – prima pe calea aerului pentru cei doi copii ai lui –, la capătul căreia urma să-şi cunoască ţara de adopţie, a decurs normal, stropită cum se cuvine cu câteva beri, pe durata zborului, şi alte câteva, în sala de aşteptare a aeroportului timişorean. Nu alcoolul însă, ci educaţia de homo sovieticus – care a privit filme cu ruşii şi nemţii, s-a jucat de-a ruşii şi nemţii, iar mai târziu a spus bancuri (politice !!!) cu ruşii şi nemţii – grăit-a atunci când, la aterizare pe aeroportul internaţional din München, bărbatul îşi aruncă mâna dreaptă în faţă şi-i salută pe membrii comitetului de primire cu singura formulă din limba germană pe care o ştia dintotdeauna: „Heil Hitler!”.
În aceeaşi clipă, fu îmbarcat – cu căţel, cu purcel – la bordul navei şi trimis, cu cursa de întoarcere, de unde a venit. O vreme, putea fi întâlnit la cafeneaua Fulguşor din Chişinău, bându-şi – pe banii cui se oferea să-i plătească berea („bavareză!”, îl tachinau convivii săi, cu referire la cunoscutul banc sovietic) – amarul (între timp, îl părăsise nevasta, cu copii cu tot) şi făcându-i pe toţi nemţii pe-un cap „faşâşti”…
* * * * * * *
(Am povestit istoria aceasta, în speranţă că la viitoarele alegeri municipale nu atât votul „etnic” îi va motiva pe chişinăuieni, cât calităţile de edil ale pretendenţilor la suprema funcţie a municipiului. În aceeaşi paranteză amintesc că, printre deţinătorii acesteia, se numără şi Carol Schmidt (1846 – 1928), de origine germană, primar al Chişinăului între 1877-1903, considerat cvasi-unanim drept cel mai bun primar pe care l-a avut capitala Basarabiei/Moldovei vreodată. Un „neamţ” de-al nostru, cum ar veni…)