„Iarnă la Moscova” se intitulează probabil cel mai important pentru posteritate capitol al memoriilor diplomatului britanic Fitzroy Maclean, în post la Moscova în 1938, la ora ultimului mare proces spectacol stalinist, ce i-a avut între personajele principale pe doi dintre apropiații lui Lenin, Nicolai Buharin și Nicolai Krestinski. Maclean, diplomatul desemnat de britanici să asiste la proces, și-a notat în detaliu observațiile și opiniile despre derularea înscenării staliniste, pe care le-a publicat un deceniu mai tîrziu la Londra, în volumul „Abordări răsăritene” (Eastern Approaches). Un caz și o mărturie „școală” - s-ar putea spune astăzi - utile să fie dezbătute cu studenții în seminarele de istorie despre natura și mecanismele politice ale comunismului.
Your browser doesn’t support HTML5
Cultură și politică
Fitzroy Maclean nota că „acuzarea nu lăsa de dorit în nici o privință. Deținuții au fost acuzați, în mod colectiv și individual, de toate crimele imaginabile: înaltă trădare, omucidere și tentativă de asasinat, spionaj, și tot felul de sabotaje. […] Ei fuseseră, se pare, arestați înainte de a-și putea pune în aplicare planurile, dar nu înainte de a fi organizat acțiuni de sabotaj la scară mare și după ce lichidaseră o serie de personaje proeminente, acoperind urmele crimelor astfel ca despre victime să se creadă că au murit de moarte naturală. […] În final, înainte de a apărea în fața tribunalului, toți – s-a spus – au făcut declarații scrise, confesiuni în detaliu ale crimelor de care fuseseră acuzați și acuzîndu-se reciproc. Mărturia acumulată umplea nu mai puțin de 50 de volume mari ce puteau fi văzute stivuite pe masa judecătorilor.”
La cererea ca acuzații să confirme că acceptă vinovăția, totul părea să decurgă ca o simplă rutină: „unul după altul, folosind aceleași cuvinte, – notează diplomatul britanic – ei și-au recunoscut vina: Buharin, Rîkov, Iagoda. Apoi, deodată, publicul s-a trezit, înțelegînd că lucrurile nu erau chiar atît de simple pe cît ar fi trebuit să fie. [Nicolai] Krestinski, o figură palidă, abătută, ștearsă, cu ochelarii cu ramă de oțel spînzurîndu-i pe nasul ascuțit, începuse să spună ceva diferit de ceilalți, ceva înfricoșător. Interesul publicului a renăscut; s-a concentrat pe Krestinski. Pînă și privirile celorlalți deținuți s-au întors spre el.”
Nikolai Krestinski (Photo: Georg Pahl/Bundesarchiv)
Născut în 1883, avocat, social-democrat, Nikolai Krestinski se alăturase facțiunii bolșevice din 1903, pentru a urca treptele ierahiei superioare de partid după revoluția din februarie și apoi cea din octombrie, ajungînd membru al Biroului Politic și al Secretariatului Comitetului Central în anii 1919-1921. Amestecat în luptele interne de partid, apropiat de grupul lui Troțki, Krestinski își pierdea funcții de conducere, trimis în primăvara lui 1921 ca ambasador în Germania. A rămas în diplomație pînă la arestarea sa în contextul marilor epurări, în 1937.
Maclean documentează ilustrativ tentativa sa de atitudinea rectilinie la proces: „Nu îmi recunosc vina – a spus el. Nu sînt un troțkist. Nu sînt membru al „Blocului” troțkist de dreapta. Nici nu știam că a existat. Nu sînt vinovat de nici una din crimele de care am fost acuzat. Nu am avut niciodată relații cu Serviciul de informații german. A urmat o pauză neplăcută. Pînă și [Vasili] Ulrih, gras și plin de el, părea, momentan, să fie luat prin surprindere. „Dar nu ai confirmat recunoașterea vinelor înainte de a veni în fața curții? - l-a întrebat el. Krestinski a continuat însă să repete ce mai spusese: […] Nu am comis nici un fel de crimă”.
Fitzroy Maclean comenta: „pentru moment părea să nu fie nimic de făcut. Ulrich s-a întors spre deținutul următor.” Dezbaterile curții aveau să fie întrerupte pentru 20 de minute, iar la întoarcere procurorul Vîșinski l-a interogat pe un fost consilier al ambasadei sovietice de la Berlin, care a descris cu detalii cum, în timp de ce afla în Germania, a lucrat ca legătură între Troțki și Krestinski, cum în 1933 a aranjat o întîlnire a lor și cum amîndoi au complotat pentru a trăda germanilor Uniunea Sovietică. Consilierul avea să zîmbească în timpul interogatoriului, și întrebat de motiv de Vîșinski, răspundea: „Fiindcă Krestinski însuși m-a denunțat ca legătura lui cu Troțki. Dacă nu ar fi dat în mod voluntar o asemenea informație, nu m-aș fi aflat acum aici.”
Procurorul Andrei Vîșinski
Krestinki refuza însă, în continuarea, să-și admită vina, iar cînd Vîșinski i-a amintit de admiterea acuzațiilor la examinarea preliminară, „răspunsul – notează diplomatul britanic - a venit imediat, devastator prin claritatea lui. „Am fost forțat să fac declarațiile. În plus, știam că dacă aș fi spus atunci ce spun acum, declarația mea nu ar fi ajuns niciodată la conducătorii Partidului și ai guvernului”. Peste tribunal s-a lăsat o tăcere șocată. Niciodată înainte nu fusese spus așa ceva în mod public.”
După o pauză de două ore, tribunalul își relua lucrările, dar, scrie Maclean, „Krestinski arăta mai mult ca niciodată ca o vrabie mică, zgribulită, ce își clama cu tărie inocența. Vîșinski începea să arate îngrijorat. La urma urmelor lui îi revenea responsabilitatea să se ajungă la rezultatele dorite și cine ar fi putut spune ce i se putea întîmpla dacă eșua să-și îndeplinească sarcina.”
Nu avea însă să eșueze, iar după – spune diplomatul britanic – o noapte în celulă, readuși „la coșmarul ce devenise viața lor”, Krestinski, întrebat dacă persistă în declarațiile sale, ceda: „Nu! Confirm totul”. La întrebarea procurorului Vîșinski despre declarațiile făcute cu o zi în urmă, Krestinski, „înșira cuvintele ca pe o lecție învățată”: „Ieri, influențat de un sentiment de falsă rușine și de atmosfera din tribunal, ca și de starea sănătății mele, nu m-am putut decide să spun adevărul și să-mi admit vinovăția în fața lumii. În mod mecanic m-am declarat inocent. Rog acum tribunalul să ia notă de declarațiile pe care le fac în prezent, în sensul că îmi admit vina, în totalitate și fără rezerve, sub toate acuzațiile ce mi s-au adus și că accept deplina responsabilitate pentru comportamentul meu criminal și ticălos”.
„Noaptea nu fusese irosită” – conchidea diplomatul britanic în mărturiile sale, notînd că Nicolai Krestinski „aluneca așezîndu-se pe locul lui cu o privire aproape de ușurare [în timp ce] Vîșinski își strîngea nodul la cravată. Situația fusese salvată”…