Cum se reflectă 25 de ani de independență în proverbele și folclorul oral ale unei națiuni?

Cine sărbătorește Ziua Independenței pe 4 iulie sau pe 14 iulie are probabil mai multe motive de mândrie decât moldovenii care nu se prea lasă convinși că suveranitatea și independența le-au adus beneficii palpabile. Sărăcia și deznădejdea le cam încurcă ițele guvernanților obligați să facă figurație, de sărbătoare. Nu zic, poate, cândva, și pe 27 august nu va mai rămâne loc de cârcoteli și frustrări. Deocamdată însă pășim după cum ne lasă fusta și chimirul.

Despre mentalul colectiv la 25 de ani de independență

În ce mă privește, meseria mă obligă să ies din coloană – chiar dacă ispășesc, cu toți laolaltă, independența ca pe o condamnare cu executare, cum spunea deunăzi un invitat al Europei Libere – și de acolo, de pe acostament, să urmăresc, cât mai detașat posibil, schimbările ce s-au produs în cei 25 de ani de existență a statului Republica Moldova. Ce fel de oglindă retrovizoare voi folosi astăzi veți afla de îndată ce îi voi prezenta pe invitații mei.

Vasile Botnaru

​Europa Liberă: Sunt o mulţime de lucruri care spun totul despre o ţară, o naţiune. Bunăoară, bucătăria franceză este super-relevantă sau arhitectura, cultura, muzica. Astăzi vreau să vorbim despre proverbele care spun totul, despre moldovenii care sărbătoresc în curând 25 de ani de independenţă. Au scăpat oare moldovenii de proverbul: „Capul plecat sabia nu-l taie”? Sau încă mai sunt ostaticii acestei mentalităţi? Sau, ne mai amintim: „La colhoz pe dealul mare, cine fură acela are”. Nu prea era cântat. Sulac mai îndrăznea să intre în aceste zone. Astăzi încercăm să vorbim despre antropologia folclorului şi a acestor proverbe, eventual, ale bancurilor. Şi mi-am găsit doi interlocutori pe potrivă, Mircea V. Ciobanu, critic literar, scriitor, publicist, editorialist şi un foarte bun observator al lucrurilor subtile, şi Petru Negură, sociolog de meserie, profesor universitar, la fel, un om cu un simţ dezvoltat al observatorului. Mircea, vă rog să ne spuneţi dacă în aceşti 25 de ani s-a produs plecarea efectivă din Uniunea Sovietică, unde ştim ce hibe erau: colectivism îngrăşat, partinic, iresponsabilitate colectivă. Era tot ce vrei. Acum economia de piaţă, reformele, ca şi cum ar fi trebuit să împingă lumea în alte zone, în alte mentalităţi. S-a produs această schimbare, barem se profilează ceva?

Mircea V.Ciobanu

​Mircea V. Ciobanu: „Depinde de cât de sus privim. Dacă ne întoarcem la proverbe, proverbe noi nu au apărut, înseamnă că încă nu s-a schimbat mare treabă. Dar cu siguranţă că s-au schimbat nişte lucruri. Doamne fereşte, nu aş vrea să cred că noi am fi continuat să trăim încă 25 de ani în marasmul sovietic de care erau sătui până şi cei care voiau să păstreze Uniunea Sovietică. Dovadă este că nimeni nu s-a băgat sub tancuri ca să păstreze Uniunea Sovietică.”

Europa Liberă: S-a culcat pe şine Galina Andreeva.

Mircea V. Ciobanu: „Adică, în esenţă s-a schimbat. Dar întrebarea este bună, pentru că ea sugerează, de fapt, un fel de privire puţin dintr-o altă perspectivă. Mie mi se pare că astăzi, începând de la cei care ne conduc, de la cei care conduc Republica Moldova şi până la mentalitatea noastră, a majorităţii, noi suntem nu atât o nouă entitate, cât o continuare a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Noi am avut două dependenţe, de două ori teritoriul acesta şi-a declarat independenţa. O dată Republica Democratică Moldovenească, în ianuarie 1918, ca peste trei luni să declare Unirea cu România. Şi o independenţă pe care am declarat-o la 27 august 1991. Aceasta, a doua, de fapt, este şi în teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Cealaltă era puţin în alt teritoriu şi anturaj. Şi ca mentalitate noi am reformat puţin această republică sovietică socialistă, obţinând, cu siguranţă, o mai mare suveranitate în comparaţie cu cea existentă anterior.”

Europa Liberă: Dar, cum spunea Sulac, vaca e liberă, dar nu e slobodă sau invers, slobodă şi nu e liberă. Folclorul acesta în maximele scriitorilor apare. Busuioc era meşter la lucruri de acestea. Domnule Negură, s-a mai trezit lumea de bună seamă şi se simte independentă, sau continuă să fie dependentă de un alt batiuşka – Candu, Timofti, Plahotniuc?

Petru Negură

​Petru Negură: „Independentă faţă de ce? Ţara poate să fie de jure independentă, dar, în acelaşi timp, noi ştim foarte bine că ţara continuă să fie dependentă de foarte multe lucruri. La fel şi oamenii, într-un fel, s-ar putea că în epoca sovietică să fi fost cumva în unele domenii mai independenţi decât sunt astăzi. Cei care se luptă, de exemplu, zilnic cu penurii şi cu sărăcii de tot felul au o dependenţă acută de anumite resurse şi, în cazul acesta, abia de putem vorbi de independenţa despre care aţi pomenit. În legătură cu proverbele, şi aici aş fi de acord parţial cu Mircea, într-adevăr se poate observa un fel de sărăcire a folclorului cotidian, proverbe, anecdote ş.a.m.d., după ’90. În Rusia, în România am văzut o încercare de înregistrare a anecdotelor, a bancurilor, a proverbelor de tot soiul, dar o reînnoire a acestui patrimoniu, cum ar fi oral, nu am văzut, cel puţin, la modul foarte evident.”

Europa Liberă: Ce vă spune dumneavoastră, sociologului, acest lucru?

Petru Negură: „Că societatea cumva rămâne conservatoare. Și am putea, poate, să definim felul în care funcţionează acest folclor, cum sunt proverbele sau, mai ales, bancurile, care, după mine, esenţa lor este definită printr-un fel de versiune vis-a-vis de putere. Şi din momentul în care puterea sovietică a dispărut ca potenţial...”

Europa Liberă: …obiectul persiflării?

Petru Negură: „Da, obiectul persiflării, parcă nu a mai avut sens să mai genereze genul acesta de folclor. Deşi au apărut alte obiecte demne de persiflare, cum au fost, de exemplu, novîe ruskie sau alte entităţi, bănuiesc că aceeaşi patrie nouă Republica Moldova, care a devenit cumva obiectul unor ironii, sarcasme şi glume de tot felul. Sau mai recent, îmi aduc aminte de efervescenţa bancurilor, de exemplu, despre Oleg Voronin şi, mai ales, un banc care a circulat intens...”

Europa Liberă: …că doar el lucrează?

Petru Negură: „Da, numai „Olejka al nostru” lucrează.”

Europa Liberă: Banc cunoscut.

Petru Negură: „Cred că toată lumea îl ştie, nu ştiu dacă şi dincolo de Prut, de exemplu. Dar bancul acesta este revelator şi, mai ales, popularitatea lui. Nu sunt foarte multe bancuri, dar multe dintre ele sunt revelatoare despre felul în care oamenii îşi imaginează şi reprezintă viaţa pe care o duc.”

Europa Liberă: Scuze că fac apel la meseria dumneavoastră de critic literar, dar dacă încercăm să analizăm exact bancul acesta, el e spus cu compasiune, cu ironie, cu ură la adresa clanului Voronin? În două cuvinte am să încerc să-l reproduc, cică, merge Vladimir Voronin cu nevasta de-a lungul bulevardului Ştefan cel Mare şi peste tot sunt proprietăţile lui Oleg Voronin, la care soţia lui Voronin ajunge la concluzia că numai Olejka lucrează în ţara aceasta. Acum, sigur, nu mai este actual. Dar în momentul în care s-a născut acest act de persiflare, el era cu ironie, cu sarcasm, avea şi un fel de mândrie? Nu m-aş mira dacă laboratorul lui Voronin l-ar fi făcut.

Mircea V. Ciobanu: „Aici cred că mai puţin contează. Eu ştiu că exista o legendă că ar exista fabrici de bancuri, mă rog, pro, contra, dar contează nu cât de multe bancuri se emit, dar dacă acest banc prinde. Şi odată ce acest banc prinde, însemnă că el reflectă o realitate, indiferent de faptul că este gândit cu ură, cu dragoste, cu nu ştiu ce acolo.”

Europa Liberă: Făcut în eprubetă.

​Mircea V. Ciobanu: „Dar el reprezintă, ca şi „capul plecat sabia nu-l taie”. Doamne fereşte, dacă noi proverbele le vom lua ca şcoală, să ştii că, capul plecat... Nu este aşa. Este o constatare. Şi lumea a înţeles că într-adevăr numai capul plecat sabia nu-l taie, pe celelalte, rişti, te expui, nu te expui. Un banc nu trebuie să fie o şcoală, dar este o constatare a unei stări, aşa cum este şi un proverb.”

Europa Liberă: Dar Petru spunea că nu se mai nasc asemenea proverbe.

Mircea V. Ciobanu: „S-ar putea întâmpla din motivul de care spuneam eu, nu s-au schimbat datele problemei, din păcate. Ar fi trebuit să se schimbe ceva şi prea multe nu s-au schimbat.”

Europa Liberă: Sau altă ipoteză, lumea este săracă, necăjită şi nu-i arde de buna dispoziţie. Foarte puţini, luaţi mediul dumneavoastră, Busuioc, Vasilache ştiau să înfrunte condiţia, ca la toată lumea, şi să fie bine dispuşi, să genereze lucruri de duh. Ţine explicaţia aceasta, că lumea săracă e înrăită şi nu îi arde de petreceri?

Mircea V. Ciobanu: „Una că e petreceri, dar în toate observaţiile bune pe care le-ai spus, ale lui Busuioc sau Vasilache, de fapt, nu era vorba atât de petrecere, cât era vorba de o observaţie critică, foarte dură câteodată, persiflând nişte lucruri.”

Europa Liberă: Dar atât de caragialeşti.

Mircea V. Ciobanu: „Exact.”

Europa Liberă: Şi nu înrăite.

Mircea V. Ciobanu: „Fiindcă l-ai pomenit pe Caragiale. Eu ziceam odată că nouă ne-a lipsit întotdeauna dimensiunea Caragiale. Noi am mers tot timpul pe modelul Eminescu.

Europa Liberă: Gravitatea druţiană?

Mircea V. Ciobanu: „Nu. Acum comparăm luând din epoca respectivă.”

Europa Liberă: Mai de dincolo.

Mircea V. Ciobanu: „Şi am ajuns până acolo că astăzi persoanele lui Caragiale recită din Eminescu şi lumea aplaudă, fără să-şi dea seama că ele deja sunt... Dacă nu ai această dimensiune de a persifla ceea ce se întâmplă, de a te îngrozi cu zâmbet de nişte lucruri care provoacă repulsie, înseamnă să nu mai fii normal. La noi toate lucrurile trebuie privite solemn şi, vorba pe care o spuneai chiar azi dimineaţă, nu contează că maşinile nu au pe unde să circule, important e să avem o paradă frumoasă pe 27 august. În sensul acesta nu ne-am schimbat deloc din situaţia sovietică.”

​Europa Liberă: Pentru că am întârziat la imprimarea acestei emisiuni din cauză că vin de la sala de sport, de la Sculeanca, care e blocată, e pe burtă, şi organizarea lucrărilor de reparaţie e făcută astfel încât nu contează oamenii, nu contează Salvările care circulă. Şi aceasta mă deranjează. Şi atunci când lumea nu are cum să lupte cu aşa ceva, cu edilii care nu au minimă perspicacitate, refularea şi răzbunarea se produce tocmai prin înţepături. Uitaţi-vă pe reţelele de socializare, postările acestea, unele înrăite, altele foarte ironice. În sensul acesta mie mi se pare că Rusia cu Putin, cu... nu-mi vine să rostesc, nu am dreptul să rostesc, trebuie să am un pătrat roşu, dar lozinca care a prins despre Putin, care să se termine cu „lo”, aceasta s-a născut într-adevăr în mod firesc, a fost răzbunarea cea mai crâncenă. Propaganda cu toate televiziunile îl prezentau bine mersi şi a fost destulă o lozincă de aceasta. În sensul acesta avem exemple de atitudine civică sau, dacă vreţi, scriitoricească a la Busuioc, care să taxeze lucrurile neghioabe?

Petru Negură: „Aş vrea să revin la ceea ce aţi spus adineauri despre glume, de ce oamenilor nu le mai arde poate de glume, din motivul că sunt săraci. Aş spune că şi în perioada sovietică, teoretic, şi astăzi, glumele ar fi trebuit să aibă funcţia de uşoară subversiune, o încercare de supravieţuire vis-a-vis de aceste greutăţi şi faţă de acest pol al puterii, care acum s-a pulverizat, nu mai este puterea sovietică monolită. Sunt o mulţime de poluri de putere şi undeva toţi cei care sunt cumva personalizaţi cu această putere oficială ar putea, în mod potenţial, să devină obiectul unor persiflări, glume şi proverbe diferite.”

Europa Liberă: Dar este sau nu? Aceasta e întrebarea. Că mereu a existat un Nasreddin Hogea, Şveic, Dănilă Prepeleac. Acum avem unul?

Petru Negură: „Din punctul meu de vedere, toţi liderii actuali cumva sunt obiectul unor persiflări – Ghimpu, Lupu. Mă miră că Plahotniuc nu a început să genereze. Dar cred că populaţia mai are nevoie de un timp de răgaz pentru ca să mestece aceste informaţii şi să le dea sub forma unor expresii.”

Europa Liberă: Bine, dar avem o emisiune care în proporţie de 75% e consacrată lui Plahotniuc.

Mircea V. Ciobanu: „Colegul meu, Adrian Cibotaru, constatase aceasta, pentru că e vorba şi de cel care solicită acest gen de umor, zice: „Sigur că noi vom putea aplauda umorul acesta foarte accesibil, dar ceea ce ne lipseşte cu adevărat şi ne lipseşte, probabil, nu numai pentru că nu are cine să o scrie, dar nu există nici consumatorul acestui gen, ceva în genul „Academiei Caţavencu”, adică o satiră necruţătoare şi chiar imparţială”. Acolo nimeni nu este cruţat. Nu e vorba: „Hai să-l atacăm doar pe acesta”, că atunci nu este interesant. Orice pas greşit se penalizează.”

Europa Liberă: Dar nu este, pentru că nu este propriu pentru moldoveni? Sau de ce?

​Mircea V. Ciobanu: „Din două motive. Unul este că ar trebui să existe şi acolo nu a apărut consumatorul, cititorul acestei reviste, nu a fost atât de masiv, cât a fost educat pe parcurs. Nici în România nu existase acest gen de revistă, ca „Academia Caţavencu”, iar al doilea motiv, că aţi spus, şi eu am trecut peste tot ce s-ar numi astăzi la noi guvernare, mie mi se pare, este şi lipsa de personalităţi. Pentru că oricât de odioşi au fost tipii de pe timpul comunismului, dar Busuioc, a propos, nu a scris numai „Hronicul Găinarilor”, el a scris o sumă de cuvinte care îi viza pe comuniştii recenţi, pe cei care erau atunci la putere şi îi prindea foarte bine şi în epigrame, şi în aceste texte. Ca să poţi să-l parodiezi pe cineva, acel cineva trebuie să aibă stil, trebuie să aibă personalitate.”

Europa Liberă: Adică să fie suficient de măşcat?

Mircea V. Ciobanu: „Da. La noi sunt cam incolori. Cel puţin, cei din spaţiul vizibil sunt incolori şi atunci nu prea ai material.”

Europa Liberă: A propos, de aceştia. Vladimir Voronin, copiindu-l pe Alexandr Lebed, lansează uneori nişte chestii atât de caustice, pardon, să ne amintim numai de „doi metri de bulbuci”.

Mircea V. Ciobanu: „Da.”

Europa Liberă: Care la fel ca „sabia nu taie capul”, a prins atât de bine, a intrat în folclor.

Mircea V. Ciobanu: „Şi atunci el însuşi a devenit personaj, pentru că el este ridicol în sensul acesta.”

Europa Liberă: Acum vreau să revin şi la partea aceasta de intelectualitate, care ar avea menirea să îl imite măcar pe Caragiale, tradiţia „Chipăruşului” măcar să se reproducă.

Mircea V. Ciobanu: „Eu am o opinie, pentru că vin chiar din meseria pe care o practic. Eu simt acut, nu vreau să răspund pentru toată ţara, o lipsă a criticilor în literatura noastră, a criticilor autentici. La noi criticii ori trebuie să-l demoleze pe cineva, din ură, alte motive, nu ştiu sau, mai degrabă, să-l promoveze pe cineva. Toate textele critice la noi, în proporţie de 90%, vi le arăt, dacă puneţi la îndoială, sunt texte promoţionale, promovează cartea prietenului.”

Europa Liberă: PR neruşinat.

Mircea V. Ciobanu: „Da, a unui prieten, nu că mi-a căzut o carte, mi-a plăcut şi nu ştiu ce.”

Europa Liberă: PR de la prieteni.

Mircea V. Ciobanu: „Exact. Nu există acest spirit critic absolut necesar. Şi eu explic, iată de ce avem o literatură aşa cum este ea: foarte nivelată şi foarte jos nivelată, din păcate, cu anumite excepţii, puţine-puţine ieşiri din contingent.”

Europa Liberă: Vârfuri.

​Mircea V. Ciobanu: „Nu avem ceea ce am avut în anii ’60, de atunci încă nu avem. Câteva excepţii, sunt foarte puţine. Unul este colegul nostru Emilian Galaicu-Păun, colaboratorul vostru, ca să vă fac un compliment. Şi, în cazul acesta, fiindcă mi-ai spus că observ ce se întâmplă şi în societate, am remarcat că acelaşi lucru se întâmplă. Dar de ce nu se întâmplă acolo? Pentru că, Doamne fereşte, să fii obiectiv şi necruţător cu toţi. Atunci ţi-i faci duşmani pe toţi şi la ce ţi-ar trebui? Eşti un prost dacă faci aceasta. Deci, dacă eşti critic obiectiv... Spuneam cândva că este tautologică formula „realism critic”, pentru că, atunci când descrii realitatea, numaidecât eşti critic. În Occident nici nu se foloseşte termenul „realism critic”, se spune „realism”, în literatură, este cel care descrie, constată ce se întâmplă. Dacă astăzi cineva începe să constate ce se întâmplă la noi cu toate persoanele din toate taberele politice şi este foarte obiectiv, cel puţin, în opinia lui, că nu are de unde să le ştie pe toate, imediat se lipseşte de toţi prietenii. Pentru că la noi, ca în literatură, eşti bun, atunci când faci parte dintr-o tabără şi baţi în celălalt. Şi atunci nu mai contează ai dreptate, nu ai dreptate, aceştia te susţin: „Uite, frate, tu eşti de al nostru, până când nu s-a prăbuşit, până când nu a nimerit mahărul la închisoare stai bine mersi, pentru că ai lucrat”. Exact aşa până nu nimereşte celălalt. Pentru că, atunci când va nimeri celălalt, se vor prăbuşi toţi aceştia care acum îl susţin. Iată principiul. Şi de unde să apară critică în cazul de faţă? Pentru că, teoretic, eu pot să vă reproşez. Nu ştiu cum m-am pomenit, cred că chiar aseară la televizor, mă uit, domnule, o televiziune, ba chiar două-trei la rând, dar care e una cu câteva filiale, bat în nişte fraţi, categoric, altceva nu au ce face în emisiuni persiflante, satirice. Ei cred că aceasta e satiră. Ceilalţi, deja i-am pomenit, bat în celălalt. Aceasta se numeşte satiră. O fi fiind bună şi aceasta, pentru că, până la urmă, de unde apare dezvoltarea, dacă nu din confruntări şi de genul acesta? Da, şi Caragiale era din Partidul Conservator, cel puţin, lucra la ziarul „Timpul” al conservatorilor, dar el nu era antiliberal, el era împotriva tuturor exceselor şi împotriva tuturor stupizeniilor societăţii.”

Europa Liberă: De ce am pornit toată discuţia aceasta? Pentru că eu vreau să încerc să găsesc semne cât de ascunse sau cât de vizibile ale descătuşării adevărate. Pentru că degeaba oamenilor le vor spune politicienii cu mândrie că noi suntem independenţi şi suverani sau invers, Doamne fereşte, noi depindem de ţeava de gaz de la ruşi şi de aceasta trebuie să ne culcăm de-a lungul ţevii şi să ne rugăm la Răsărit. Bănuiesc că adevărata independenţă va veni atunci când oamenii într-adevăr fiecare se va simţi descătuşat. Şi vreau să văd aceste semne unde sunt ele. Eu încerc să le surprind, de exemplu, în independenţa copiilor, dezinvoltura lor, care, la rândul ei, se transformă într-o dependenţă de gadgeturi şi de tehnologii, independenţa de părinţi şi dependenţa de prietenii de pe Facebook tot e un fel independenţă, care la un moment dat chiar surpă temeliile statului. Dumneavoastră ce vedeţi în mediul acestor generaţii care vin să înlocuiască mentalul postsovietic sau chiar sovietic bine mersi?

Petru Negură: „Spuneaţi de unde vine folclorul, proverbele, glumele, vorbele de duh şi pomeneaţi de nişte scriitori, despre Busuioc, despre Caragiale. Aici aş vrea să punctez un lucru care mie mi se pare important, este aceea că, în general, elitele culturale sunt în mare măsură foarte importante în catalizarea unui fel de folclor. Pentru că ei la un moment dat dau tonul sau aruncă un anumit element care este preluat mai târziu şi folclorizat.”

Europa Liberă: Aceasta dacă nu cumva nu stau în buzunar, cum a spus Mircea, dacă nu stau cumva pe lângă un mahăr.

Petru Negură: „Pot fi. Dar dacă, iarăşi, vorba lui Mircea de adineauri, dacă, totuşi, prinde teren fertil în rândul poporului, atunci ea devine populară. Mai este un element, cel al presei, al ziarelor, al canalelor mai mult sau mai puţin oficiale de circulaţie a informaţiei. După ’90 se spune că avem presă liberă. După mine, un mare procent din populaţie rămâne izolată faţă de această presă, adică o priveşte la fel de sceptic sau neutru, cum a privit-o şi în perioada în care „Pravda” era citită cu faţa în jos, cum se spunea pe vremuri. Adică, aceste elite, inclusiv elite culturale şi din motivul proximităţii cu anumiţi oameni ai puterii, rămân un obiect de scepticism. Şi cred că multă lume continuă să privească cu mult scepticism ceea ce se spune la televizor şi ceea ce se scrie în ziare.”

Europa Liberă: Tinerii sunt alţii sau nu?

Petru Negură: „Cred că sunt. Pentru că, a propos de gadgeturi şi de Facebook, şi de Odnoklassniki, canalele acestea ar putea să genereze şi să vehiculeze tot felul de folclor de tip nou şi care ar putea sau nu, mai degrabă nu, să nu convină elitelor culturale ale vremii. Dar acesta este rostul glumelor şi al vorbelor de duh, pentru că ele reprezintă, din punctul meu de vedere, un anumit soi de rezistenţă culturală vis-a-vis de un discurs al puterii.”

Europa Liberă: Eu le-aş compara cu celebrul tip de la Londra cu graffiti, a ajuns primăria să mobilizeze forţe ca să-l prindă, să nu mai deseneze pe perete. Dar el este atât de sarcastic, atât de exact, încât a devenit o mare celebritate.

Mircea V. Ciobanu: „Şi iată terenul pentru Petru, sociologia reţelelor sociale. În general, noi avem presă liberă, chiar absolut liberă. Aici nu trebuie să ne plângem.”

Europa Liberă: Cel puţin diversă este.

Mircea V. Ciobanu: „Da, este diversă. Libertatea aceasta, ca independenţa, este comparativă. Noi suntem mai independenţi ca ţară decât Başkiria în componenţa în Rusiei, dar, cu siguranţă, mai puţini independenţi decât România sau decât Belgia, ca fel de a ne afirma.”

Europa Liberă: La parametri în totalitate.

​Mircea V. Ciobanu: „Dar independenţa ar trebui să conteze mai mult nu atât de ceea ce numesc statalitate, că mare treabă... Pe mine chiar puţin mă interesează întotdeauna ce înseamnă statul, statalitatea. Este o construcţie artificială, cum ar spune Petru, vrei, nu vrei, ţi-o construieşti în anumite condiţii şi cu anumite scopuri. Dar contează, cred, eficienţa acestei statalităţi, în ce măsură eşti independent tu ca persoană, ai o independenţă economică sau poţi să ai această independenţă economică, poţi să ai această independenţă de exprimare, libertatea de exprimare, libertate de circulaţie. În sensul acesta sigur că noi suntem mai puţin liberi, iarăși, decât cei din România sau decât cei din Europa, care au aceste libertăţi altfel. Şi atunci se întâmplă un lucru firesc, omul îşi refulează inclusiv doza lui de dorinţă nu numai de umor, dar şi de satiră pe aceste reţele. Deci, comunicarea pe reţele este comunicarea la bucătărie în timpul Uniunii Sovietice.

Aici noi avem libertatea de circulaţie, comunicăm cu toţi din toată lumea, avem libertatea. Ori, libertatea cuvântului contează, dar contează probabil mai mult libertatea sau accesul la informaţie, pe care, în general, îl avem. Dacă vrem să aflăm ce se întâmplă în lume avem acasă CNN, avem, încă şi mai aproape, ORT, dacă vrem să vedem două puncte de vedere etc., etc. Dar reţelele acestea permit, acolo se glumeşte aşa cum aş fi vrut eu să se glumească într-o revistă gen „Caţavencu.”

Europa Liberă: Sau, dimpotrivă, îţi arăţi bădărănia în toată splendoarea.

Mircea V. Ciobanu: „Da, sau bădărănia. Acolo nu există triere. Dar cred că aceasta ar fi calea, pentru că, până la urmă, dorinţa aceloraşi tineri... Noi avem acum o situaţie paradoxală, am să vă spun un mare secret de stat, nu-l cunoaşteţi şi nu ştiu de ce nu-l cunoaşte lumea: din tot guvernul de astăzi numai patru miniştri s-au format ca profesionişti în timpul Uniunii Sovietice, toţi ceilalţi sunt tineri. Toţi ceilalţi sunt de vârsta lui Petru, ca să dau un exemplu, Petru cam pe atunci a început să studieze, când aveau accesul la plecare în străinătate, în România sau în alte ţări.”

Europa Liberă: Nu a apucat să se contamineze.

​Mircea V. Ciobanu: „Adevărat că niciun ministru din aceşti tineri nu este de la Harward. Harward-urile noastre se numesc doi miniştri de la ULIM, doi miniştri de la Academia de Poliţie, puteţi să-i verificaţi, doi miniştri de la ASEM, cam în genul acesta, adică studiile sunt... Nu prea i-am ales pe cei de acolo, dar i-am ales pe cei tineri.”

Europa Liberă: E performanţă, că niciunul nu şi-a cumpărat diploma.

Mircea V. Ciobanu: „Normal. Dar i-am ales pe cei tineri. Vă daţi seama. Numai că, din păcate, tocmai ei sunt cei cu mai puţină personalitate. Trei miniştri de mai sus au mai mare personalitate, mi-au venit în minte acum ministrul Transporturilor, al Educaţiei, al Culturii, deci, sunt miniştri. Aceştia tineri, care ei ar fi trebuit să fie, sunt foarte ascultători, de parcă au fost crescuţi de nomenclatură.”

Europa Liberă: Nici premierul nu este foarte bătrân. Şi el ar putea fi atribuit unei generaţii care...

Mircea V. Ciobanu: „Sigur.”

Europa Liberă: Încheind această discuţie, nici pe departe nu pretindem concluzii, dar, cel puţin, am dat de gândit celor care ne ascultă, ne privesc că statul independent şi suveran Republica Moldova poate fi privit şi din acest unghi, şi din acest colţ, dacă oamenii au chef să glumească, dacă generează caragialisme care să rămână în istorie ca musca în chihlimbar. Şi de aici putem deduce dacă oamenii s-au luat din dragoste în acest stat sau a căzut peste ei mana cerească şi au moştenit o construcţie care se numeşte statul Republica Moldova şi tot o mută dintr-o parte în alta, de la o frontieră la alta, în speranţa că îşi vor găsi un stăpân. Şi ocupaţia aceasta ne-a luat până acum 25 de ani. Să vedem de acum încolo cât va mai dura până când vom obţine independenţa adevărată.