Un sfert de secol de independenţă merită sărbătorit cu tot fastul, trebuie că şi-o fi spus autorităţile moldovene, şi dă-i înainte cu repetiţiile pentru Parada din 27 august, blocând astfel traficul rutier în centru capitalei. Dar oricât de „toţi într-un pas înainte” ar păşi bravii noştri militari la paradă, Marele Pas Greşit a şi fost făcut prin acordarea Premiului Naţional în domeniul Literaturii unui versificator acuzat de plagiat, al cărui nume „supt vremi” s-a tot schimbat în aceşti ani, fără să devină unul de referinţă în ale literelor naţionale, premiu acordat în dauna unor scriitori de primă mână cum ar fi poeta Marcela Benea sau eseistul Mircea V. Ciobanu. (Nu pot să nu mă întreb, în paranteză, cum va înghiţi distinsul critic şi poet Andrei Ţurcanu, şi el laureat 2016, afrontul de a lua ex aequo et bono acelaşi premiu…)
Trec peste jalnicele dezminţiri ale proaspătului laureat-plagiator de pe Unimedia, care continuă să trişeze – nu-i vorba de o singură poezie, ci de un ciclu de poeme, publicat în nr. 4/1988 al revistei Orizontul. Curios, şi pe autoarea poemelor, Doina Uricariu, va încerca s-o convingă că „a fost lucrat” de kaghebişti?! Reacţia acesteia e fără echivoc: Mă miră tăcerea preşedintelui USM, Arcadie Suceveanu, membru al Comisiei de Acordare a Premiului Naţional, care ar fi trebuit să se sesizeze, primul, încă din faza admiterii dosarelor – toată lumea literară de la Chişinău cunoaşte povestea încă din anii ’90, nefiind nici primul, şi nici ultimul caz de plagiat. (Ce păţesc plagiatorii de rang înalt în România, dar şi în Germania, Ungarie şi alte ţări europene, s-a văzut – doar că-n ţara furtului miliardului, cui îi mai pasă de proprietatea intelectuală?!...)
Nu faptul în sine că a fost răsplătit – adevărat, din fonduri publice, cu Cel Mai Important Premiu al RM –, pentru servicii extraliterare (insul e unul dintre bloggerii lui Plahotniuc, şi cu asta s-a spus totul)!, un ordinar hoţ intelectual, ci monumentala gafă a Guvernului Pavel Filip de a dărâma un sistem valoric de bine de rău constituit în aceşti ani, inclusiv cu aportul Ministerului Culturii (graţie Programului de Editare a Cărţii Naţionale), în chiar preajma jubileului de 25 de ani ai ţării, mă face să cred că cireaşa de pe torul Independenţei de fapt e bomboana de pe coliva mortului.
Aşadar, eu unul nu voi sărbători pe 27-31 august, ci voi păstra un lung moment de reculegere, pentru toate valorile noastre pierdute. Totodată, declar cu toată responsabilitatea că în cazul în care nu i se retrage titlul lui Traian Vasilcău, mă văd silit să renunţ la Premiul Naţional pentru literatură, primit în 2015 (nu voi putea întoarce, dintr-o dată, toţi banii – cheltuiţi pe medici şi alte griji (mde, sunt un om sărac…) –, dar pot presta servicii publice gratuite în folosul comunităţii, cum ar fi măturatul străzilor etc.); îi îndemn şi pe alţi laureaţi să procedeze la fel, poate că gestul nostru va ajunge la autorităţi.
Acum, după consumarea farsei, pot deschide şi o altă paranteză – opţiunea mea a fost, de la bun început, Marcela Benea. În acest sens, am depus la Cancelaria de Stat o recomandare, prin care îi susţineam candidatura. Nu am făcut parte din Comisia de Premiere, ca să pot vota efectiv – lista acesteia se găseşte pe site-ul Guvernului –, dar am pledat cauza Marcelei Benea în faţa unor membri ai juriului, pe care i-am întâlnit în oraş. Ei bine, la aflarea rezultatelor (la început am crezut că e o glumă proastă de 1 aprilie), primul meu gând a fost s-o felicit pe Marcela că nu va fi amestecată în toată tărăşenia. După care m-am simţit teribil de vinovat – până şi faptul că Marcela Benea a figurat pe aceeaşi listă – şi din pasa mea – cu un impostor, aruncă o nemeritată umbră asupra unei poete de-o puritate morală fără cusur. În semn de mare preţuire, o rog pe Marcela să primească-n dar de la mine acest poem cu scuzele de rigoare:
Ab finem
Intrinsecă –
poezia nu
vaccinează
împotriva
morţii, dar
operează pe
cord fără
anestezie
(inima mea,
o scriere
runică!) –,
fiinţa-şi
conţine
propriul
epitaf:
autopsia
a arătat
că ceea ce
-i făcuseră
fu vivisecţie.