Vestea plecării dintre noi a dlui Romulus Rusan, mult mai discretul soţ al poetei Ana Blandiana, la rându-i un intelectual combatant din specia, tot mai rară, a Marilor Visători, m-a luat pe nepregătite. Cu puţin timp în urmă, îl văzusem la târgul de carte „Gaudeamus” de la Bucureşti, din noiembrie curent, şi chiar dacă avea – de când îl ţin minte, de fapt – mersul suferind, mi s-a părut într-o formă bună, iar discursul Domniei Sale la standul Editurii Junimea, evocând personalitatea poetului Mihai Ursachi (1941 – 2004), relevant. N-avea să treacă nici trei săptămâni, şi iată-l alăturându-i-se celui care a fondat Alianţa Civică la Iaşi, abia întors din America.
Să mai întârziem puţin la lansarea de la standul Junimea, din 18 noiembrie, cât să evoc gestul – pentru care îi rămân profund recunoscător – lui Romulus Rusan de a scoate din geantă şi a-mi pune în mână, spunându-mi că mi-o semnează după, ultima sa carte, de fapt o reeditare, dar totuşi ultima: O discuţie la Masa Tăcerii – Brâncuşi viu – Ediţie revăzută şi adăugită, Fundaţia Academia Civică, 2016. Este chiar cartea cu care a ales să plece, nu înainte însă de a le readuce la viaţă şi a le da glas câtorva mari personalităţi care l-au cunoscut îndeaproape pe Constantin Brâncuşi: Miliţa Petraşcu, Dimitrie Cuclin, Cella Delavrancea, Mac Constantinescu, Ion Vlasiu, Octav Doicescu, V.G. Paleolog (Vasile Gheorghiescu, zis şi „evanghelistul lui Brâncuşi”). Din respect pentru autor, voi cita un fragment din Prefaţă la ediţia a III-a, datată „Octombrie 2016” (aşadar, de dată recentă):
„Cele douăsprezece convorbiri care compun această carte se înscriu în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul realizat este, sper, unul credibil şi lipsit de prejudecăţi, îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp «o aureolă nevăzută», cum spunea unul dintre conlocutori. Luăm cunoştinţă de un om conştient de valoarea sa dar fără să fie îngâmfat, plin de umor dar şi de susceptibilitate, fermecător dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică dar păstrând luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa «Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi». Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.
(…)
Cei doisprezece care şi-au amintit de Brâncuşi în 1975-1976 au murit cu toţii. Unii au fost deja uitaţi şi a trebuit să le întocmesc (…) mici biografii la începutul fiecărui capitol. A fost o operaţie mai grea decât mi-aş fi închipuit, pentru că, în ultimii ani, despre câteva dintre aceste mari personalităţi nu s-au mai scris decât cel mult necroloage, nu şi studii sau monografii. A fost şi aceasta o recuperare necesară.
(…)
Odată cu Brâncuşi, sunt celebraţi şi aceşti prieteni ai lui, cărora le este dedicată noua ediţie a cărţii, pe care o văd eu însumi cu alţi ochi decât atunci”.
Sunt ochii gospodarului care, înainte să plece definitiv într-o lume mai bună (o fi chiar aşa?!), pune ordine în gospodărie, după care poate să şi închidă liniştit ochii – moştenirea culturală e, ar vrea să creadă, pe mâini bune: „…faptul că, începând din acest an, ziua de 19 februarie a fost declarată sărbătoare oficială arată o dorinţă a autorităţilor de a se întoarce, atât cât se poate în condiţiile culturii de consum, la simbolurile fundamentale…”.